Articol 1

Prezentul articol abordează un subiect foarte puțin tratat în literatura de specialitate și anume modul în care legiuitorul a înțeles să completeze sau să modifice materia metodelor speciale de supraveghere sau cercetare, cu privire exclusivă asupra supravegherii tehnice, pentru a pune în acord Codul de procedură penală cu Deciziile Curții Constituționale a României de admitere a unor excepții de neconstituționalitate nr. 244/2017, respectiv nr. 55/2020. Lucrarea vizează analiza și critica, acolo unde este cazul, a articolelor nou introduse/modificate, observând atât individualitatea fiecărui text de lege, cât și legăturile inerente dintre acestea.

Punctul de pornire l-a reprezentat concluzia judecătorilor constituționali în sensul că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerință în viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviințării și punerii în executare a supravegherii tehnice în scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru luarea acesteia, precum și a modalităților de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta.

            Constatările efectuate prin prezentul demers relevă, pe lângă necesitatea obiectivă a unor astfel de modificări, și unele deficiențe sub aspecte ce țin de formulări defectuoase, de necorelări ale unor texte, dar și de conceperea eronată a unor soluții legislative. În consecință,  este necesar ca viitoarele soluții modificatoare ale reglementărilor privind supravegherea tehnică să țină cont și de aspectele criticate prin intermediul lucrării de față.

Cuvinte cheie

            Curtea Constituțională, supraveghere tehnică, control, informare, plângere, despăgubire

THE ANALYSIS OF THE CHANGES MADE BY LAW NO. 201/2023 ON TECHNICAL SUPERVISION

Abstract

This article addresses a subject that is very little dealt with in the specialized literature, namely the way in which the legislator understood to complete or modify the matter of special methods of surveillance or research, with exclusive regard to technical surveillance, in order to bring the Code of Criminal Procedure into line with the Decisions of the Constitutional Court of Romania admitting some exceptions of unconstitutionality no. 244/2017, respectively no. 55/2020. The paper aims at the analysis and criticism, where appropriate, of the newly introduced/amended articles, observing both the individuality of each text of the law and the inherent links between them.

The starting point was the conclusion of the constitutional judges that, in the matter of technical surveillance measures, which constitute an interference in the private life of the persons subject to these measures, there must be an a posteriori control of the approval and execution of the technical surveillance in order to verify the fulfillment of the conditions provided by the law for its adoption, as well as the modalities of execution of the technical surveillance mandate,  regardless of whether this verification is carried out within the criminal process or independently of it.

            The findings made by this approach reveal, in addition to the objective necessity of such amendments, also some deficiencies in aspects related to defective formulations, mismatches of some texts, but also to the erroneous conception of some legislative solutions. Consequently, it is necessary that future solutions amending the regulations on technical supervision also take into account the aspects criticized by the present paper.

Key words

Constitutional Court, technical supervision, control, information, complaint, compensation

1. Introducere. Legea nr. 201 din 5 iulie 2023 pentru modificarea și completarea legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al Romăniei nr. 618 din 6 iulie 2023 a adus o serie întreagă de modificări și completări codicelui care reglementează normele de procedură penală românești.

Dintre acestea, ne vom opri în cadrul prezentului demers la acelea care vizează domeniul supravegherii tehnice în accepțiunea strictă definită de dispozițiile art. 138 alin. 13 C.pr.pen., respectiv utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la alin. 1 lit. a)-d) C.pr.pen. ( interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice ).

Există șapte astfel de modificări/completări efectuate prin disp. art I pct. 17,18,19, 56, 57,58 și 59 ale legii 201/2023, trei dintre acestea, pct 17, 19 și 56 vizând introducerea unor texte noi, este vorba despre art. 1391,1392, 1451 și 5391 C.pr.pen., în timp ce pct. 18, 57, 58 și 59 au în vedere modificarea unor articole deja existente, ne referim la art. 145, 540, 541 și 542 C.pr.pen.

După cum reiese din expunerea de motive a legii respective, motivul pentru care s-au impus noile reglementări, la fel ca în cazul majorității acestora, este dat de necesitarea punerii în acord a Codului de procedură penală cu deciziile Curții Constituționale a României de admitere a unor excepții de neconstituționalitate privind  articole aparținând acestui cod.

În cazul domeniului supravegherii tehnice deciziile incidente ale Curții Constituționale sunt, cronologic, Decizia nr. 244/2017 publicată în Monitorul Oficial al Romăniei nr. 529 din 6 iulie 2017, respectiv Decizia nr. 55/2020 publicată în Monitorul Oficial al Romăniei nr. 517 din 17 iunie 20201.

            2. Decizia nr. 244/2017 a Curții Constituționale. Prin această decizie care a determinat modificarea art.145 C.pr.pen. și introducerea art. 145/1 C.pr.pen. s-a admis, cu opinie separată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție — Direcția Națională Anticorupție în Dosarul nr.4.821/1/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție — Secția penală și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art.145 din Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională.

În esență, s-a învederat că atât în cazul urmăririi penale in personam, cât și în cazul în care s-a pus în mișcare acțiunea penală, dispunerea măsurii supravegherii tehnice nu este condiționată de calitatea deținută în dosarul penal. Astfel, pot fi supuse măsurii supravegherii tehnice inclusiv persoane care nu au calitatea de suspect sau inculpat în dosarul penal.

În ceea ce privește rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului, Curtea  a observat că, potrivit art.329 alin.1 și art.327 lit.a) din Codul de procedură penală, acesta constituie actul de sesizare a instanței de judecată prin care procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului. Totodată, s-a reținut că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, se pot formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Cu toate acestea, potrivit art.344 alin.2 din Codul de procedură penală, formularea de cereri și excepții este posibilă numai în ceea ce privește persoana inculpatului, a celorlalte părți și a persoanei

vătămate, iar nu și în ceea ce privește alte persoane care nu au calitatea de parte sau persoană vătămată în cadrul procesului penal ( sublinierea noastră ). Astfel, Curtea a constatat că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care persoanele prevăzute de art. 344  

1 Cea mai extensivă abordare a acestei problematici a fost realizată de M. Udroiu, Controlul a posteriori al legalității supravegherii tehnice în procesul penal, www.law.ubbcluj.ro, 2023.

alin.2 din Codul de procedură penală formulează cereri și excepții referitoare la nelegalitatea probelor obținute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condițiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice.

Referitor la emiterea ordonanței de clasare sau de renunțare la urmărirea penală, Curtea a reținut că, potrivit art.314 din Codul de procedură penală, după examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit dispozițiilor art.285 din același act normativ, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluționează cauza prin ordonanță, dispunând: clasarea, când nu exercită acțiunea penală ori, după caz, stingerea acțiunii penale exercitate, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art.16 alin.1 din Codul de procedură penală; renunțarea la urmărirea penală, când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale.        

 În ceea ce privește clasarea, aceasta se dispune, potrivit art.315 alin.1 din Codul de procedură penală, când: nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și formă esențiale ale sesizării; există unul dintre cazurile prevăzute la art.16 alin.1 din Codul de procedură penală. De asemenea, potrivit art.339 alin.1 și 4 din Codul de procedură penală, împotriva soluțiilor de clasare se poate face, în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluția, plângere, care se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Totodată, s-a reținut că, potrivit art.340 alin.1 din același act normativ, persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. În acest context, Curtea a observat că, potrivit alin.2 al art.341 din Codul de procedură penală, petentul și intimații pot formula cereri și ridica excepții și cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală.

Astfel, din interpretarea dispoziției menționate, Curtea a constatat că eventualele critici referitoare la legalitatea măsurilor de supraveghere tehnică pot fi formulate numai de către inculpat (calitate obținută după punerea în mișcare a acțiunii penale), celelalte persoane vizate de măsura supravegherii tehnice fiind excluse de la acest drept.

 În ceea ce privește ordonanța de renunțare la urmărirea penală, potrivit art.318 alin.12 din Codul de procedură penală, ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin.10 al aceluiași articol din același act normativ, se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părților, suspectului, persoanei vătămate și altor persoane interesate și se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevăzute la art.318 alin. 12, precum și cu participarea procurorului, asupra legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală. Potrivit art.318 alin.15 și 16 din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia soluției de renunțare la urmărirea penală pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a înscrisurilor noi prezentate și, prin încheiere definitivă, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, o nouă renunțare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat.

Astfel, Curtea a constatat că, indiferent de soluția pronunțată de judecătorul de cameră preliminară în cadrul procedurii verificării legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală, dispoziția procedural penală nu permite acestuia să se pronunțe asupra legalității măsurii supravegherii tehnice.

Curtea a mai constatat că noțiunea de viață privată include elementele la care art.138 alin.1 lit. a)—d) din Codul de procedură penală face referire, acestea putând face obiectul unor metode speciale de supraveghere. În jurisprudența sa, a statuat cu valoare de principiu că, ori de câte ori se aduce o atingere unui interes legitim al unei persoane, această persoană trebuie să aibă posibilitatea să se poată adresa instanței cu o acțiune în care să pună în discuție încălcarea astfel suferită și să obțină, dacă este cazul, reparația corespunzătoare, chiar dacă, în unele cazuri, acțiunea exercitată îmbracă forma unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești.

Din analiza dispozițiilor constituționale și convenționale și a jurisprudenței Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, concluzia care s-a impus a fost aceea că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerință în viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviințării și punerii în executare a supravegherii tehnice ( sublinierea noastră ) . Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum și a modalităților de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispozițiile art.142—144 din Codul de procedură penală. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalității măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta.

Curtea a apreciat că existența unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanție a dreptului la viață privată, care conturează și, în final, pe lângă celelalte elemente necesare și recunoscute la nivel constituțional și convențional, determină existența proporționalității între măsura dispusă și scopul urmărit de aceasta, precum și necesitatea acesteia într-o societate democratică.

Drept urmare, Curtea a constatat că dispozițiile constituționale și convenționale amintite, precum și jurisprudența instanței de contencios constituțional și a celei europene impun o obligație pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislației interne, a unui „recurs efectiv” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor și libertăților fundamentale. Curtea a apreciat că absența unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligații, deci a dispozițiilor constituționale ale art.21 și a celor convenționale ale art.13. Or, având în vedere ansamblul elementelor anterior expuse, Curtea a constat că în ceea ce privește persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu și-a respectat obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității acestei măsuri. Acest fapt determină încălcarea prevederilor art.26 și art.53 din Constituție, precum și a celor ale art.8 și art.13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

De asemenea, Curtea a mai constatat că din examinarea coroborată a celor reținute de instanța europeană în Hotărârea din 16 iulie 2013, pronunțată în Cauza Bălteanu împotriva României, și Decizia din 17 ianuarie 2012, pronunțată în Cauza Patriciu împotriva României, rezultă că eficiența căii de atac exercitate împotriva măsurilor de supraveghere tehnică se analizează în funcție de posibilitatea petentului de a solicita, pe de o parte, declararea interceptării ca nelegală, iar, pe de altă parte, de acordarea de despăgubiri pentru ingerința suferită. În materia protecției dreptului constituțional la viață privată, legiuitorul are obligația de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică să obțină repararea urmărilor încălcării constatate2.

3. Articolul 145 C.pr.pen. Informarea persoanei supravegheate. Acesta prevede că „ în cel mult 10 zile de la încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează în scris

2 A se vedea, în ceea ce privește contestarea legalității supravegherii tehnice în urma D.C.C. nr. 244/2017, M. Suian, Metode speciale de supraveghere sau cercetare, Editura  Solomon, 2021, București, p. 129 – 132.

pe fiecare persoană supravegheată despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost dispusă în privința sa.

 În termen de 20 de zile de la primirea informării scrise prevăzute la alin. 1, persoana supravegheată are dreptul de a solicita procurorului să îi aducă la cunoștință conținutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activitățile de supraveghere tehnică efectuate, precum și să îi asigure ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversațiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică.

 Procurorul poate să amâne motivat, cel mai târziu până la rezolvarea cauzei, efectuarea informării scrise sau prezentarea conținutului suporturilor pe care sunt stocate activitățile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă aceasta ar putea conduce la:

a) perturbarea sau periclitarea bunei desfășurări a urmăririi penale în cauză;

b) punerea în pericol a siguranței victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora;

c) dificultăți în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză ”.

În legătură cu acest text, după cum reiese, iarăși, din expunerea de motive a legii, modificarea sa a avut loc pentru claritate și o mai bună sistematizare a lucrării. De asemenea, singura modificare de conținut față de dispozițiile anterioare se regăsește în partea introductivă a aliniatului 3, procurorul putând să amâne motivat informarea /prezentarea conținutului proceselor-verbale de redare/suportului cel mai târziu până la rezolvarea cauzei ( iar nu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei, cum prevedea varianta inițială ), formula propusă fiind mai exactă. În conformitate cu disp. art. 327 C.pr.pen. având denumirea marginală „ rezolvarea cauzelor ” „ atunci când constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate, procurorul:

a) emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal;

b) emite ordonanță prin care clasează sau renunță la urmărire, potrivit dispozițiilor legale ”.

Așadar, acestea sunt cele două momente până la care procurorul poate dispune respectiva amânare3.

4. Articolul 1451 C.pr.pen. Plângerea împotriva măsurilor de supraveghere tehnică.      „ După rezolvarea cauzei de către procuror, orice persoană cu privire la care s-a dispus sau confirmat o măsură de supraveghere tehnică și care nu a dobândit în acea cauză calitatea de parte, precum și inculpatul față de care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală sau clasarea pot formula plângere împotriva măsurii și a modului de punere în executare a acesteia.

 Îndată după rezolvarea cauzei, procurorul încunoștințează în scris persoana supravegheată cu privire la emiterea rechizitoriului sau a ordonanței de clasare ori de renunțare la urmărirea penală.

Termenul de exercitare a plângerii este de 20 de zile și curge, după caz:

a) de la data primirii încunoștințării scrise prevăzute la alin. 2, când informarea scrisă prevăzută la art. 145 alin. 1 și, după caz, prezentarea conținutului suporturilor pe care sunt stocate activitățile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare au loc înainte de rezolvarea cauzei;

b) de la data primirii informării scrise prevăzute la art. 145 alin. 1 sau, după caz, de la data prezentării conținutului suporturilor pe care sunt stocate activitățile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, când aceasta are loc după rezolvarea cauzei.

3 Pentru unele critici privind dispozițiile referitoare la informarea persoanei supravegheate, parțial remediate prin apariția Legii nr. 201/2023, a se vedea S. Șerb, P. Ungureanu, Unele considerații privind realizarea supravegherii tehnice în cadrul procesului penal, www.ugb.ro, 2016.

Plângerea se adresează judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

Plângerea greșit îndreptată se trimite pe cale administrativă instanței competente și se consideră valabilă dacă a fost introdusă în termen la organul judiciar necompetent.

Plângerea se soluționează în camera de consiliu, cu participarea procurorului și cu citarea petentului.

Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea măsurii de supraveghere tehnică, precum și a modului de punere în executare a acesteia în raport cu dispozițiile art. 139 și art. 140-144, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror alte mijloace de probă.

Judecătorul de cameră preliminară se pronunță în camera de consiliu, prin încheiere motivată, care nu este supusă niciunei căi de atac, putând dispune următoarele soluții:

a) respinge plângerea ca inadmisibilă dacă este formulată cu încălcarea alin. 1, ca tardivă dacă este formulată cu încălcarea alin. 3 sau ca neîntemeiată;

b) admite plângerea și constată nelegalitatea măsurii de supraveghere tehnică, dacă aceasta a fost dispusă, confirmată, prelungită ori, după caz, pusă în executare în mod nelegal.

În cazul admiterii plângerii, judecătorul dispune distrugerea datelor și a înregistrărilor rezultate din activitățile de supraveghere tehnică nelegal efectuate. Procurorul distruge probele astfel obținute și întocmește un proces-verbal în acest sens, care se depune la dosarul cauzei ”.

Din păcate, acest din urmă text de lege conține câteva inadvertențe supărătoare, în stilul consacrat, am putea spune, al modificărilor legislative operate în ultimele decenii.

Mai întâi, într-o logică elementară, ordinea alineatelor 1 și 2 ale articolului mai sus menționat ar fi trebuit să fie inversă pentru cel puțin două motive. Primul este acela că numai după emiterea rechizitoriului sau a ordonanței de clasare ori de renunțare la urmărirea penală persoana față de care s-a dispus sau confirmat o măsură de supraveghere tehnică va ști dacă face parte din categoria vizată de către alin. 1 al art 1451 ( a dobândit sau nu în acea cauză calitatea de parte, inculpat față de care s-a dispus sau nu renunțarea la urmărirea penală sau clasarea ). Al doilea motiv este dat de consecutivitatea logică dintre dispozițiile alin. 1 și cele ale alin. 3  care se referă la termenul de exercitare a plângerii permise de alin. 1.

 Apoi, urmează să observăm următoarele:

Deși alin. 3 al art. 145 C.pr.pen. - text cu caracter general în economia domeniului informării persoanei supravegheate și care se referă la fiecare persoană supravegheată, deci și la acelea care nu au dobândit calitatea de parte în acea cauză sau la inculpatul față de care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală ori clasarea - stipulează în mod fără echivoc faptul că  procurorul poate să amâne motivat, cel mai târziu până la rezolvarea cauzei, efectuarea informării scrise sau prezentarea conținutului suporturilor pe care sunt stocate activitățile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, totuși, alin. 3 lit. b) a art. 1451 C.pr.pen. prevede că termenul de exercitare a plângerii care este de 20 de zile curge, după caz, de la data primirii informării scrise prevăzute la art. 145 alin. 1 sau, după caz, de la data prezentării conținutului suporturilor pe care sunt stocate activitățile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, când aceasta are loc după rezolvarea cauzei.

Apare, prin urmare, necesitatea unei noi intervenții legislative care să înlăture evidenta contradicție dintre cele două texte de lege.

O altă necorelare, de data aceasta doar de formulare, se relevă între modul de redactare al alin. 7  și cel al alin. 8 lit. b) ale aceluiași art. 1451. Astfel, primul text de lege menționează că judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea măsurii de supraveghere tehnică, precum și a modului de punere în executare a acesteia, în timp ce al doilea prevede că judecătorul poate admite plângerea și constata nelegalitatea măsurii de supraveghere tehnică, dacă aceasta a fost dispusă, confirmată, prelungită ori, după caz, pusă în executare în mod nelegal.

Din primul text de lege ar rezulta împrejurarea că măsura de supraveghere tehnică și modul de punere în executare a acesteia trebuie separate, atât din punct de vedere didactic, cât și operațional, în timp ce din cel de-al doilea faptul că verificarea măsurii de supraveghere tehnică include și verificarea modului de punere în executare a acesteia.

În realitate, ceea ce se pune în executare, stricto sensu, este mandatul de supraveghere tehnică, așa cum reiese din titlul marginal al art. 142 C.pr.pen., în ciuda și a altor formulări echivalente utilizate în materia respectivă, denotând lipsa rigorii și a unității de exprimare ( ex. modul de punere în executare a autorizării, conform art. 1392 alin. 1 C.pr.pen. ).

În altă ordine de idei, este necesară și efectuarea unei scurte corespondențe între disp. art. 1451 alin. 9 C.pr.pen. și cele ale art. 142 alin. 6 C.pr.pen., acesta din urmă dispunând că        „ datele rezultate din măsurile de supraveghere care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau care nu contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor ( așa numitele date nefolositoare – nota noastră, TMV ), dacă nu sunt folosite în alte cauze penale potrivit alin. 5, se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, cu asigurarea confidențialității. Din oficiu sau la solicitarea părților, judecătorul ori completul învestit poate solicita datele sigilate dacă există noi probe din care rezultă că totuși o parte dintre acestea privesc fapta ce formează obiectul cercetării. După un an de la soluționarea definitivă a cauzei, acestea sunt distruse de către procuror, care întocmește un proces-verbal în acest sens ”.

Se poate remarca faptul că momentul în care judecătorul de cameră preliminară poate admite plângerea și dispune distrugerea datelor și a înregistrărilor rezultate din activitățile de supraveghere tehnică nelegal efectuate se va situa de cele mai multe ori înainte de acela al soluționării definitive a cauzei și cu atât mai mult înaintea expirării termenului de un an de la soluționarea definitivă a acesteia dacă acceptăm ipoteza că spețele instrumentate cu ajutorul metodelor speciale de supraveghere sau cercetare, unele complexe, se finalizează, în multe cazuri, prin trimiterea în judecată a persoanelor cercetate, ceea ce determină o perioadă mai îndelungată de soluționare  a acestora comparativ cu aceea necesară soluționării plângerii în conformitate cu disp. art. 1451 alin 7 C.pr.pen.

Acest aspect conduce la concluzia că, raportat la dispozițiile art. 142 alin. 6 mai sus prezentate, urmează a fi distruse de către procuror doar datele nefolositoare și care au mai rămas în ființă după aplicarea filtrului prevăzut de alin. 9 al art. 1451.

În situația în care, totuși, raportat la soluțiile de netrimitere în judecată rămase definitive adoptate de organele judiciare, cele două momente mai sus referite ar fi inversate plângerea împotriva măsurilor de supraveghere ar fi rămasă fără obiect, însă numai cu privire la datele nefolositoare deoarece cele utile soluționării cauzei nu se distrug. Aceasta întrucât, deși datele respective vizează, prin ipoteză, persoane care nu au dobândit calitatea de parte în cauza respectivă ori inculpatul față de care s-a dispus renunțarea la urmărire penală sau clasarea,  nu înseamnă că informațiile respective sau o parte dintre ele nu pot fi valorificate în procesul penal.

Dacă persoanele care nu au dobândit calitatea de parte în cauza respectivă ori inculpatul față de care s-a dispus renunțarea la urmărire penală sau clasarea nu formulează plângere în conformitate cu noile prevederi procesual penale, iar datele și înregistrările rezultate din activitățile de supraveghere tehnică care le vizează sunt utile soluționării cauzei deduse judecății ori altei cauze penale acestea vor rămâne în custodia statului, conservând-se potrivit disp. art. 146 C.pr.pen. care prevede în felul următor:

„ Dacă în cauză s-a dispus o soluție de clasare, împotriva căreia nu a fost formulată plângere în termenul legal prevăzut la art. 340 sau plângerea a fost respinsă, procurorul înștiințează de îndată despre aceasta pe judecătorul de drepturi și libertăți.

Judecătorul de drepturi și libertăți dispune conservarea suportului material sau a copiei certificate a acestuia, prin arhivare la sediul instanței în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității.

Dacă în cauză instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, de achitare ori încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul material sau copia acestuia se conservă prin arhivare odată cu dosarul cauzei la sediul instanței, în locuri speciale, cu asigurarea confidențialității ”.

5. Articolul II al Legii nr. 201/2023. Acesta reglementează regimul de aplicare în timp a căii de atac nou introduse în legislația penală și prevede că „ dispozițiile art. 1451 alin. 1 și 4-9 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, se aplică și măsurilor de supraveghere tehnică dispuse în cauzele penale soluționate de procuror anterior intrării în vigoare a prezentei legi, dacă acestea se aflau în curs de executare la data de 6 iulie 2017, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 244/2017, ori au fost dispuse și puse în executare între această dată și data intrării în vigoare a prezentei legi.

Dacă anterior intrării în vigoare a prezentei legi nu au făcut obiectul unor hotărâri judecătorești definitive în ceea ce privește legalitatea lor, măsurile de supraveghere tehnică prevăzute la alin. 1 pot fi contestate în termen de 20 de zile, care curge:

a) de la data intrării în vigoare a prezentei legi, când informarea scrisă prevăzută la art. 145 alin. 1 din Legea nr. 135/2010, cu modificările și completările ulterioare, și, după caz, prezentarea conținutului suporturilor pe care sunt stocate activitățile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare au avut loc înainte de intrarea în vigoare a acesteia;

b) de la data primirii informării scrise prevăzute la art. 145 alin. 1 din Legea nr. 135/2010, cu modificările și completările ulterioare, sau, după caz, de la data prezentării conținutului suporturilor pe care sunt stocate activitățile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă aceasta este ulterioară intrării în vigoare a prezentei legi ”.

Așadar, în timp ce disp. art. 1451 alin. 2 și 3 C.pr.pen. reglementează termenul de exercitare a plângerii împotriva măsurilor de supraveghere tehnică în situația în care acestea au fost dispuse și puse în executare în principal, dar nu exclusiv după intrarea în vigoare a legii nr. 201/2023, art. II anterior referit stabilește modalitatea de exercitare a plângerii în situații tranzitorii, astfel încât, în aceste din urmă ipoteze este necesară o verificare a cronologiei celor patru momente importante ale domeniului analizat – informarea prevăzută de disp. art. 145 alin. 1 C.pr.pen. / rezolvarea cauzei / încunoștiințarea persoanei supravegheate prev. de art. 1451 alin. 2 C.pr.pen. / intrarea în vigoare a Legii nr. 201/2023.

Se observă că în situația în care informarea prev. de art. 145 alin. 1 C.pr.pen. are loc înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 201/2023, dar rezolvarea cauzei, precum și încunoștiințarea persoanei supravegheate prev. de art. 1451 alin. 2 C.pr.pen. se situează după respectiva intrare în vigoare, dispozițiile alin. 2 lit. a) al art. II din legea nr. 201/2023 sunt, practic, anihilate, devenind aplicabile cele ale art. 3 lit. a) ale art. 1451 C.pr.pen. ceea ce denotă defectuoasa reglementare de către legiuitor a modalității de aplicare în timp a exercitării căii de atac.

De asemenea, cu atât mai mult se constată vădita contradicție dintre cele două texte anterioare în ipoteza reglementată de către lit. b) a art. II alin. 2 din legea nr. 201/2023 din moment ce și in această situație - dacă informarea prev. de art. 145 alin. 1 C.pr.pen. sau, după caz, prezentarea conținutului suporturilor pe care sunt stocate activitățile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare au loc înainte de rezolvarea cauzei - termenul de 20 de zile nu va putea curge decât tot de la momentul încunoștiințării persoanei supravegheate prev. de art. 1451 alin. 2 C.pr.pen., iar nu de la acela al informării prevăzute de disp. art. 145 alin. 1 C.pr.pen.

În aceeași ordine de idei, toate chestiunile analizate în cele ce preced se răsfrâng și asupra dispozițiilor art. 1392 C.pr.pen. recent introdus prin aceeași lege, în condițiile în care acesta cuprinde norme de trimitere la art. 145 alin. 2 și 3 C.pr.pen., dar și la art. 1451

alin. 2, 3,5,6,8 și 9 C.pr.pen4.

            6. Decizia nr. 55/2020 a Curții Constituționale. Prin această decizie care a determinat introducerea în Codul de procedură penală a articolelor 1391 și 1392 s-a admis, cu opinie separată, excepția de neconstituționalitate, ridicată de  Valeriu Ștefan Zgonea în Dosarul nr.48938/3/2017/a1 al Tribunalului București – Secția I penală – Judecătorul de cameră preliminară și s-a constatat că dispozițiile art.139 alin.3 teza finală din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr.51/1991.

S-au învederat mai multe chestiuni în argumentarea acestei soluții care, rezumativ, din punctul de vedere al importanței, sunt următoarele:

Curtea a analizat exclusiv în ce măsură înregistrările rezultate din desfășurarea activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului pot avea calitatea de mijloc de probă.

Curtea a constatat că includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoțită de garanțiile necesare respectării drepturilor și libertăților fundamentale. În materia analizată, reglementarea garanțiilor specifice se circumscrie, printre altele, legiferării unei proceduri clare și efective care să permită analiza legalității mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările. Lipsa unei astfel de proceduri determină, în fapt, lipsa garanțiilor specifice, și, implicit, neconstituționalitatea includerii anumitor elemente în categoria mijloacelor de probă. Cu alte cuvinte, conferirea calității de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora.

Curtea a constatat că în cadrul procesului penal se poate contesta atât legalitatea mijlocului de probă, cât și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările. Acest lucru presupune că judecătorul cauzei se pronunță inclusiv asupra legalității încheierii prin care se admite măsura supravegherii tehnice și a mandatului de supraveghere tehnică.

            Efectivitatea verificării legalității și a loialității demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor presupune crearea de către legiuitor a unui cadru legal adecvat care să permită un control eficient asupra modalității de administrare a probelor.

            Curtea a constatat că în prezent sunt normate două sisteme diferite de autorizare din care pot rezulta înregistrări, și anume un sistem reglementat de Codul de procedură penală și un sistem reglementat de Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României.

             Atunci când analizează legalitatea mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările, în cazul sistemului reglementat de Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară are în vedere, pe de-o parte, condițiile impuse de dispozițiile legale pentru autorizarea unor asemenea măsuri, iar, pe de altă parte, organul competent să emită această autorizare.

            În acest context, Curtea a constatat că analiza legalității mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările, în cadrul sistemului prevăzut de Codul de procedură penală, se raportează la condițiile prevăzute de acest act normativ. În cadrul procedurii de cameră preliminară se pot formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de

urmărire penală. În cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care se formulează

cereri și excepții referitoare la nelegalitatea probelor obținute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor

4 Pentru puncte de vedere, unele chiar originale, privind întregul domeniu al metodelor speciale de supraveghere sau cercetare, a se vedea R. Budăi, Unele aspecte practice privind metodele speciale de supraveghere sau cercetare, www.juridice.ro, 2020.

condițiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice ( Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.822 din 9 octombrie 2019, parag. 44 ).

            În ceea ce privește înregistrările rezultate ca urmare a desfășurării unor activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului, realizate în baza Legii nr.51/1991 privind securitatea națională, Curtea a constatat că legiuitorul nu a reglementat o procedură specifică aplicabilă în cazul contestării legalității acestora.

            Judecătorul de cameră preliminară se va vedea, prin urmare, nevoit să analizeze legalitatea acestora din urmă prin raportare fie la dispozițiile relevante din Legea nr.51/1991, fie la cele din Codul de procedură penală, care diferă în mod evident. În acest context, Curtea a constatat că scopul în care sunt utilizate activitățile întreprinse în domeniul securității naționale este diferit de cel al activității procesual penale. Primele se axează pe cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe cu scopul realizării securității naționale, iar celelalte au ca scop tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni.

            Astfel, într-o interpretare sistematică și teleologică, rezultă că Legea nr.51/1991 și Codul de procedură penală au finalități diferite, care se reflectă și în scopul pentru care este dispusă autorizarea unor activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului/măsura supravegherii tehnice. Cu alte cuvinte, existența unei situații care constituie amenințare la adresa securității naționale nu presupune în mod automat și necesar pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale, mijloacele de preîntâmpinare a amenințărilor la adresa securității naționale neputându-se rezuma la combaterea infracțiunilor ( Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.348 din 20 aprilie 2018, parag. 53-56 ).

            Or, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Codului de procedură penală, se va ajunge în situația în care, deși activitatea specifică culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului a fost autorizată potrivit Legii nr. 51/1991, legalitatea mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obținute se va verifica prin raportare la un act normativ care nu a fost luat în considerare la momentul autorizării măsurii.

             Pe de altă parte, în afara implicațiilor evidente ale finalităților diferite ale activităților întreprinse în domeniul securității naționale și ale activităților procesual penale, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Legii nr. 51/1991 se ajunge în situația în care instanțe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul au competența verificării elementelor ce țin de legalitatea mijlocului de probă. Curtea a observat că, dacă în cazul supravegherii tehnice, dispusă potrivit Codului de procedură penală, legalitatea administrării probelor este realizată, în principiu, de o instanță egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică, în cazul mandatelor emise în temeiul Legii nr.51/1991, analiza legalității acestora este realizată, de cele mai multe ori, de instanțe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul ( emiterea mandatului fiind realizată întotdeauna de Înalta Curte de Casație și Justiție). Or, consacrarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Legea nr.51/1991, ca instanță specializată în domeniul autorizării activității specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului presupune și o anumită competență specializată a acesteia, strict determinată de lege.

            Așa fiind, Curtea a constatat că reglementarea posibilității conferirii calității de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului nu este însoțită de un ansamblu de norme care să permită contestarea legalității acestora în condiții de efectivitate. Prin simpla reglementare a posibilității conferirii calității de mijloc de probă acestor înregistrări, fără crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora, legiuitorul a legiferat fără a respecta cerințele de claritate și previzibilitate. Conferirea calității de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfășurării activității specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, în temeiul Legii nr.51/1991, se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoțită de o procedură clară și explicită referitoare la verificarea legalității acestui element.

            În consecință, Curtea constatat că legiuitorul nu a reglementat un cadru clar, coerent și previzibil aplicabil în cazul contestării legalității mijloacelor de probă obținute potrivit Legii nr.51/1991. Or, lipsa de claritate și previzibilitate a procedurii contestării legalității administrării probelor determină lipsa de eficiență a acesteia cu consecințe în planul respectării accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil5.

            Soluția mai sus prezentată, alături de considerentele avute în vedere, au condus, așa cum am menționat, la reglementarea în cuprinsul normelor procesual penale a modului în care urmează a fi utilizate în cadrul procesului penal înregistrările rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, precum și a modului în care acestea pot fi contestate.

            7. Articolul 1391 C.pr.pen. Înregistrările obținute din activități specifice culegerii de informații. „ Înregistrările rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. 2 și au fost respectate prevederile legale care reglementează obținerea acestor înregistrări.

            Legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activitățile respective, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum și a înregistrărilor rezultate se verifică, după caz:

            a) în procedura de cameră preliminară;

            b) în procedura plângerii împotriva soluției de clasare, în condițiile art. 341 alin. 7;

            c) în procedura prevăzută la art. 1392.

            În cazurile prevăzute la alin. 2 lit. a) și b), dacă s-au formulat cereri și excepții ori, după caz, judecătorul de cameră preliminară a ridicat din oficiu excepții cu privire la înregistrările rezultate din activitățile autorizate, acesta sesizează prin încheiere Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea verificării legalității acestor activități și transmite dosarul cauzei, împreună cu cererile și excepțiile formulate. Până la rămânerea definitivă a încheierii Înaltei Curți de Casație și Justiție, procedura de cameră preliminară ori, după caz, cea de soluționare a plângerii împotriva soluției de clasare se suspendă.

            După înregistrarea sesizării, dosarul este repartizat aleatoriu unui judecător de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Acesta fixează termen de soluționare în camera de consiliu și dispune citarea părților și a persoanei vătămate și încunoștințarea procurorului.

            Judecătorul care a autorizat activitățile specifice culegerii de informații prevăzute la alin. 1 nu poate participa la soluționarea sesizării privind legalitatea acestora.

            Ținând seama de cererile și excepțiile formulate și luând concluziile procurorului, precum și ale părților și persoanei vătămate, dacă sunt prezente, judecătorul de cameră

preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție se pronunță, prin încheiere, asupra legalității activităților din care au rezultat înregistrările, în raport cu dispozițiile legale în temeiul cărora

acestea au fost autorizate și pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror alte mijloace de probă. Prevederile art. 345 alin. 1/1 și 1/2 se aplică în mod

5 Cu privire la contestarea legalității și temeiniciei utilizării tehnicilor speciale prevăzute de Legea nr. 51/1991 înainte de intrarea în vigoare a Legii 201/2023, a se vedea M. Suian, Metode speciale de supraveghere sau cercetare, Editura  Solomon, 2021, București, p. 583 – 589.

corespunzător.

             Împotriva încheierii prevăzute la alin. 6, procurorul, părțile și persoana vătămată pot formula contestație în termen de 3 zile de la comunicare.

             Contestația se soluționează de un complet format din 2 judecători de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție, dispozițiile alin. 4-6, precum și cele ale art. 347 alin. 4 aplicându-se în mod corespunzător.

             După rămânerea definitivă, încheierea se comunică de îndată judecătorului de cameră preliminară care a dispus sesizarea.

             Constatarea nelegalității autorizării sau a modului de punere în executare a activităților specifice culegerii de informații din care au rezultat înregistrări atrage aplicarea dispozițiilor art. 102 alin. 3 ”.

             Din coroborarea art. 1391 alin. 2 C. pr.pen. cu art. 347 C. pr.pen. ar rezulta opțiunea pe care o are inculpatul față de care s-a dispus clasarea, iar în cazul în care s-a pus în mișcare acțiunea penală și a celorlalte persoane care nu au dobândit calitatea de parte în cursul procesului penal și care sunt nemulțumite de soluția de clasare, de a contesta legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activitățile respective, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum și a înregistrărilor rezultate fie prin intermediul plângerii prevăzute de disp. art. 1392 C.pr.pen. – în ipoteza în care aceștia sunt nemulțumiți exclusiv de modul de desfășurare a activității specifice culegerii de informații, fie prin intermediul plângerii prev. de art. 341 C.pr.pen. – în ipoteza în care respectiva persoană dorește să aducă în plus și alte critici soluției de clasare, spre exemplu, dacă solicită și schimbarea temeiului de drept al acestei soluții.

            Deși această alegere nu este prevăzută în mod expres de dispozițiile legale analizate, considerăm că se deduce în mod implicit și este  justificată chiar de rațiunea introducerii noilor texte de lege, expresia „ după caz ” utilizată de către alin. 2 al art. 1391 C.pr.pen. nefiind suficientă și lămuritoare cu privire la această chestiune.

            Dacă, însă, în respectiva cauză nu s-a pus în mișcare acțiunea penală, indiferent de calitatea de parte sau nu a persoanei supravegheate, legalitatea supravegherii tehnice nu mai poate avea loc în cadrul soluționării plângerii prev. de art. 341 C.pr.pen., ci fie în procedura de cameră preliminară dacă persoana supravegheată a dobândit calitatea de parte în cursul procesului penal, fie pe calea plângerii prev. de art. 1392 C.pr.pen. dacă persoana supravegheată nu a dobândit calitatea de parte în cursul procesului penal.

             În cazul renunțării la urmărirea penală singura modalitate de verificare a legalității măsurii supravegherii tehnice indiferent de forma pe care o îmbracă această activitate, indiferent dacă s-a pus ori nu în mișcare acțiunea penală și indiferent de cel vizat de acest procedeu - fie că este inculpatul însuși, fie că este o altă persoană – o reprezintă cea reglementată de disp. art. 1392 C.pr.pen.

             Totuși, și în această ipoteză se poate imagina, cel puțin teoretic, situația în care deși s-a dispus renunțarea la urmărirea penală față de inculpat, măsura supravegherii tehnice a avut în vedere o altă persoană, dar care a dobândit calitatea de parte în procesul penal, de exemplu, persoana vătămată constituită parte civilă până la momentul renunțării la urmărire și chiar dacă inculpatul își îndeplinește obligația prev. de art. 318 alin. 6 lit. a) C. pr. pen. ( repararea pagubei produse ). Acest lucru este posibil în condițiile în care, potrivit art. 20 C. pr. pen. constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești, organele judiciare având obligația de a aduce la cunoștința persoanei vătămate acest drept. Prin urmare, constituirea ca parte civilă  se poate face oricând și pe parcursul fazei urmăririi penale.  

             Or, în această situație se poate constata că persoana supravegheată nu mai dispune de niciun mijloc prin care să conteste măsura supravegherii tehnice deoarece nu se încadrează nici în ipoteza prev. de art. 1392 alin. 1 C.pr.pen. ( fiindcă a dobândit calitatea de parte în cursul procesului penal ) și nici în vreunul dintre cazurile prev. de art. 1391 alin. 2 lit. a) și b) C.pr.pen.

              În ipoteza în care există o pluralitate de persoane supravegheate, unele dintre acestea aflându-se printre cele enumerate de disp. art. 1392 alin. 1 C.pr.pen., în timp ce altele nu, considerăm că pentru fiecare se va aplica regimul juridic specific situației proprii, caz în care ar putea surveni unele probleme de apreciere a judecătorului de cameră preliminară atunci când prin aceeași încheiere s-au autorizat activități de supraveghere tehnică vizând persoane aflate în situații juridice diferite ori dacă un singur mandat de supraveghere tehnică vizează mai multe astfel de persoane.

              În altă ordine de idei, trebuie observat că dispozițiile art. 1391 alin. 3 teza finală C.pr.pen. instituie singurul caz de suspendare a procedurii de cameră preliminară sau a procedurii de soluționare a plângerii împotriva soluției de clasare, chiar dacă ar putea fi inițiate unele discuții vizând dacă nu cumva disp. art. 367 C.pr.pen. ( măcar pentru situația inculpatului care suferă de o boală gravă ) și 368 C.pr.pen., ambele cu referire la suspendarea judecății ar trebui extrapolate și la procedura camerei preliminare, deși legea penală, lato sensu, este de strictă interpretare.

            De asemenea, vom observa că dispozițiile art. 1391 alin. 6 teza finală C.pr.pen. fac trimitere la dispozițiile art. 345 alin. 11 și 345 alin. 12 C.pr.pen. introduse și ele tot prin Legea nr. 201/2023 și care au următorul conținut: „ În cazul în care actul de sesizare se întemeiază pe probe ce constituie informații clasificate, judecătorul de cameră preliminară solicită autorității competente, de urgență, declasificarea sau trecerea acestora la un nivel inferior de clasificare și, după caz, acordă apărătorilor părților și ai persoanei vătămate accesul la informațiile clasificate, condiționat de deținerea autorizației de acces prevăzute de lege. Dacă aceștia nu dețin autorizația de acces prevăzută de lege, iar părțile sau, după caz, persoana vătămată nu își desemnează un alt apărător care deține autorizația prevăzută de lege, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unor avocați din oficiu care dețin această autorizație.

             După consultarea autorității competente, judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate refuza motivat accesul la informațiile clasificate dacă acesta ar putea conduce la periclitarea gravă a vieții sau a drepturilor fundamentale ale unei persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea securității naționale ori a unui alt interes public important. În acest caz, informațiile clasificate nu pot servi la pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză ”.  

             Acestea reglementează modalitatea în care judecătorul de cameră preliminară trebuie să procedeze atunci când actul de sesizare se întemeiază pe probe ce constituie informații clasificate, dar se va aplica în mod corespunzător și în procedura de verificare a legalității masurii supravegherii tehnice.

             După cum se arată în expunerea de motive a legii modificatoare față de cele reținute la parag. 32 din Decizia nr. 21/2018 a Curții Constituționale a României nu instanța de fond – așa cum arată locul reglementării, dispozițiile art. 352 fac parte din titlul III - Judecata din Codul de procedură penală - este aceea care trebuie să solicite, din oficiu, de urgență, după caz, declasificarea totală, declasificarea parțială sau trecerea într-un alt grad de clasificare și permiterea accesului la acestea de către apărătorul inculpatului. Problema informațiilor clasificate, esențiale pentru soluționarea cauzei, respectiv verificarea legalității administrării unor astfel de probe, trebuie să fi fost deja soluționată în camera preliminară, deci înainte de a se trece la faza procesuală a judecății în fond, întrucât, în această din urmă fază a procesului penal, nu au cum să mai existe probe constând în informații clasificate inaccesibile părților, fără a se încălca dispozițiile art. 324-347 din Codul de procedură penală și jurisprudența Curții Constituționale în materia procedurii camerei preliminare.

            În fine, ar mai fi de constatat faptul că urmare a eventualei constatări a nelegalității autorizării sau a modului de punere în executare a activităților specifice culegerii de informații din care au rezultat înregistrări va avea loc excluderea probei respective, precum și înlăturarea din dosarul cauzei a mijlocului de probă corespunzător probei excluse.

            8. Articolul 1392 C.pr.pen. Plângerea împotriva unei activități specifice culegerii de informații. „ Orice persoană vizată de o activitate specifică culegerii de informații prevăzută la art. 1391 alin. 1 și care nu a dobândit calitatea de parte în cursul procesului penal, precum și inculpatul față de care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală sau clasarea pot formula plângere cu privire la legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activitățile respective, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum și a înregistrărilor rezultate.

            După încetarea activităților autorizate, procurorul informează, în scris, persoana prevăzută la alin. 1 cu privire la activitățile din care au rezultat înregistrările folosite ca mijloace de probă în procesul penal. Dispozițiile art. 145 alin. 2 și 3 și ale art. 1451 alin. 2 se aplică în mod corespunzător.

            Termenul de formulare a plângerii este de 20 de zile, dispozițiile art. 1451 alin. 3 aplicându-se în mod corespunzător.

            Plângerea se adresează Înaltei Curți de Casație și Justiție și se soluționează de un judecător de cameră preliminară. Dispozițiile art. 1451 alin. 5 și 6 și ale art. 1391 alin. 5 se aplică în mod corespunzător.

            Judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra legalității activităților din care au rezultat înregistrările, prin încheiere definitivă, în raport cu dispozițiile legale în temeiul cărora acestea au fost autorizate și pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror alte mijloace de probă. Prevederile art. 1451 alin. 8 și 9 se aplică în mod corespunzător ”.

            Acest articol nu reprezintă altceva decât o adaptare în materia înregistrărilor obținute din activități specifice culegerii de informații a materiei plângerii        împotriva măsurilor de supraveghere tehnică – în situația persoanelor care nu au dobândit calitatea de părți în cursul procesului penal, precum și a inculpatului față de care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală sau clasarea - care este reglementată cu caracter general de către disp. art. 145 și 1451 C.pr.pen. și la care se și face referire prin norme de trimitere, astfel că toate observațiile efectuate anterior cu privire la aceasta se păstrează întocmai.

            Singura deosebire de reglementare este dată de faptul că în timp ce în cazul procedurii obișnuite informarea în scris a persoanei supravegheate de către procuror cu privire la măsura de supraveghere tehnică ce a fost dispusă în privința sa are loc în cel mult 10 zile de la încetarea măsurii, în cazul înregistrărilor obținute din activități specifice culegerii de informații se prevede doar că această informare are loc după încetarea activităților autorizate.

            Convenind asupra împrejurării că expresia activități autorizate nu poate avea alt înțeles decât cel de măsură de supraveghere tehnică, dincolo de lipsa unității de exprimare vom observa că alin. 2 al art. 1392 C.pr.pen. nu prevede, precum omologul său, o limită de timp până la care poate fi făcută respectiva informare ceea ce în practică ar putea conduce la nedorite abuzuri, și acestea într-un domeniu mai sensibil decât cel al dreptului, să-i spunem, comun.

            9. Alte modificări. În altă ordine de idei, pornind de la concluzia prezentată de către Curtea Constituțională în cadrul Deciziei nr. 244/2017 menționată rezumativ la începutul demersului nostru, și anume aceea că eficiența căii de atac exercitate împotriva măsurilor de supraveghere tehnică se analizează  ( nu numai – nota noastră, TMV ) în funcție de posibilitatea petentului de a solicita declararea interceptării ca nelegală, ( ci și de – nota noastră, TMV ) acordarea de despăgubiri pentru ingerința suferită, s-a impus necesitatea introducerii în legislația procesual penală a art. 5391 C.pr.pen., dar și a modificării art. 540, 541 și 542 C.pr.pen. astfel încât să fie reglementată și posibilitatea reparării eventualelor pagube suportate de o persoană ca urmare a supravegherii sale într-un mod nelegal.

            Aceasta deoarece, în materia protecției dreptului constituțional la viață privată, legiuitorul are obligația de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică să obțină repararea urmărilor încălcării constatate.

            Art. 5391 C.pr.pen. Dreptul la repararea pagubei în cazul măsurilor de supraveghere tehnică ori al activităților specifice culegerii de informații dispuse în mod nelegal. „ Persoana față de care s-a dispus, confirmat, prelungit ori s-a pus în executare în mod nelegal o măsură de supraveghere tehnică are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul produs prin această măsură. De acest drept beneficiază, în aceleași condiții, și persoana față de care s-a autorizat ori pus în executare o activitate specifică culegerii de informații care presupune restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului.

             Caracterul nelegal al măsurii de supraveghere tehnică se stabilește prin încheierea prevăzută la art. 1451 alin. 8 lit. b) sau, după caz, prin încheierea definitivă a judecătorului de cameră preliminară pronunțată în temeiul art. 341 alin. 7 pct. 2 sau al art. 345 alin. 2.

            Caracterul nelegal al activității specifice culegerii de informații se stabilește prin încheierea definitivă pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura prevăzută la art. 1391 sau, după caz, la art. 1392 ”.

            Art.540. Felul și întinderea reparației. „ La stabilirea întinderii reparației se ține seama ( ... ) în cazul celui aflat în situația prevăzută la art. 5391 alin. 1, de durata, precum și de consecințele măsurii asupra persoanei și asupra vieții intime, familiale și private a acesteia.

            ( ... ) În cazul prevăzut la art. 5391 alin. 1, reparația constă în plata unei sume de bani.

            La ( ... ) stabilirea întinderii acesteia se va ține seama de situația celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse. ( ... )

            Reparația este în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice ”.

            Articolul 541. Acțiunea pentru repararea pagubei. „ Acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 538-5391, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa la data decesului.

            Acțiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, a ordonanței sau, după caz, a încheierilor organelor judiciare prin care s-a constatat ( ... ) caracterul nelegal al măsurii de supraveghere tehnică.

            Pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice.

            Acțiunea este scutită de taxa judiciară de timbru ”.

            Articolul 542. Acțiunea în regres. „ În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 541, pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 și art. 539 alin. 1 lit. a), precum și în situația în care statul român a fost condamnat de către o instanță internațională pentru vreunul dintre aceste cazuri, acțiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune sau împotriva instituției la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiunii.

            Statul trebuie să dovedească în cadrul acțiunii în regres, prin ordonanța procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat în condițiile alin. 1, cu rea-credință sau din culpă gravă profesională, a produs eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii ori, după caz, a dispus, confirmat, prelungit sau a pus în executare în mod nelegal măsura de supraveghere tehnică ”.

            Câteva observații sunt necesare.

            Expresia „ în aceleași condiții ” utilizată în a doua teză a art. 5391 C.pr.pen., deși nu foarte inspirat aleasă, nu poate însemna decât că are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul produs și persoana față de care s-a autorizat ori pus în executare tot în mod nelegal o activitate specifică culegerii de informații care presupune restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului și numai ( sublinierea noastră ) prin care s-au obținut înregistrări ce au fost folosite ca mijloace de probă în procesul penal ( întrucât din cuprinsul acestora au rezultat date sau informații privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prev. de art. 139 alin. 2 C.pr.pen. ). Această interpretare restrictivă rezultă și din formularea alin. 2 și 3 ale aceluiași articol care fac trimitere explicită la texte de lege specifice doar procedurii penale6.

            Ultima teză a art. 5391 C.pr.pen. nu reprezintă altceva decât o transpunere concretă și particularizată la specificul procesului penal a prevederilor art. 22 din Legea nr. 51 /1991 republicată potrivit cărora „ orice persoană care se consideră vătămată în drepturile sau libertățile sale fundamentale ca urmare a activităților specifice culegerii de informații efectuate de organele de informații sau de cele cu atribuții în domeniul securității naționale se poate adresa, potrivit legii, comisiilor parlamentare sau organelor judiciare, astfel: a) comisiilor însărcinate să exercite control parlamentar, potrivit legilor de organizare și funcționare a organelor de informații sau a celor cu atribuții în domeniul securității naționale; b) instanței de judecată, în condițiile Legii nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, cu modificările și completările ulterioare; c) instanțelor judecătorești, pentru repararea daunelor materiale și morale suferite, potrivit legii civile; d) organelor judiciare, prin formularea de plângeri și căi de atac potrivit Codului de procedură penală; e) altor comisii sau organe judiciare, potrivit procedurilor reglementate de legi speciale ”.

            Se poate observa că, în materia analizată, spre deosebire de aceea a reparării pagubei în cazul privării nelegale sau injuste de libertate, soluția pronunțată în mod definitiv de către instanța de judecată poate fi oricare dintre cele menționate de art. 396 alin. 1 C.pr.pen. cu privire la persoana inculpatului - în situația în care acesta va fi trimis în judecată – și anume condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. De asemenea, și din acest motiv, nu operează noțiunea de caracter injust al dispunerii măsurilor de supraveghere tehnică , noțiune antamată prin Decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă - urmare a pronunțării Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale a României - în care s-a învederat că „ soluţiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. 1 lit. a)-d) din Codul de procedură penală, rămase definitive, sunt suficiente pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile. Soluţiile de clasare sau de achitare, întemeiate pe vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. 1 lit. a)-d) din Codul de procedură penală, dovedesc caracterul neîntemeiat sau nedrept al acuzaţiei penale şi au ca efect reţinerea caracterului injust sau nedrept al măsurilor preventive privative de libertate luate în mod legal împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. De aceea, noţiunile caracterul injust sau nedrept al măsurilor preventive privative de libertate şi netemeinicia acuzaţiei în materie penală constituie criterii autonome care conferă dreptul la repararea pagubei ”. 

            În ceea ce privește întinderea reparației în cazul prejudiciilor suferite ca urmare a unei măsuri de supraveghere tehnică nelegale textul articolului 540 C.pr.pen. introduce, în două aliniate distincte, patru criterii de apreciere și evaluare a acestora. Este vorba despre durata măsurii; consecințele măsurii asupra persoanei și vieții intime, familiale și private a acesteia      ( alin. 1 ); situația persoanei îndreptățite la repararea pagubei; natura daunei produse ( alin. 3 ).

            În ceea ce privește criteriul duratei măsurii acesta nu poate comporta discuții privind înțelegerea sa, cu cât intervalul respectiv fiind mai mare, cu atât măsura fiind mai invazivă și, în consecință, impunând-se o desdăunare mai generoasă din partea statului.

            Referitor la consecințele măsurii asupra persoanei și vieții intime, familiale și private a acesteia, din formularea textului s-ar înțelege că subiectul supravegherii ar putea suferi consecințe și în afara perimetrului care delimitează viața sa intimă, familială ori privată, cum ar fi, de exemplu, viața profesională a acestuia. Indiferent de obiectul acestor consecințe, ele apar

6 O opinie parțial contrară, dar neargumentată, este evidențiată în P. Ghiban, Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale sau injuste de libertate și în cazul măsurilor de supraveghere tehnică ori al activităților specifice culegerii de informații dispuse în mod nelegal – modificări și completări aduse prin Legea nr. 201 din 5 iulie 2023, www.juridice.ro, 2023

destul de greu de probat datorită caracterului ascuns al măsurii, dar și datorită distrugerii materialelor obținute ca urmare a constatării nelegalității măsurii respective. Desigur că aceste consecințe sunt unele mai degrabă de ordin moral, dar nu pot fi excluse și unele de altă natură în măsura în care până la momentul suprimării existenței fizice a materialelor în cauză anumite informații conținute în acestea au ajuns, dintr-un motiv sau altul, la cunoștința publicului.

            Situația persoanei îndreptățite la repararea pagubei poate fi înțeleasă ca implicând chestiuni legate de vulnerabilitatea acesteia datorită vârstei, handicapului, profesiei, funcției deținute, etc., iar natura daunei produse readuce în discuție caracterul moral sau de alt fel al prejudiciului suferit  ( material, disciplinar, etc. ).

            În ceea ce privește felul reparației, spre deosebire de ipoteza erorii judiciare sau a privării nelegale sau injuste de libertate în care există și modalități alternative de despăgubire ( constituirea unei rente viagere sau obligația ca, pe cheltuiala statului, cel reținut sau arestat nelegal să fie încredințat unui institut de asistență socială și medicală ), aceasta nu poate fi decât de ordin bănesc.

            În altă ordine de idei, din analiza disp. art. 541 alin. 1 și 2 C.pr.pen. se poate ridica întrebarea dacă în situația decesului persoanei îndreptățite la repararea pagubei în interiorul termenului de șase luni de exercitare a acțiunii, dar fără ca aceasta să fi inițiat anterior un astfel de demers, urmează să curgă un nou termen de șase luni de la data decesului pentru persoanele aflate în întreținerea decujusului ori textele trebuie interpretate în sensul că aceste persoane nu dispun, pentru introducerea acțiunii, decât de restul intervalului de șase luni care a mai rămas disponibil de la momentul decesului.

            Înclinăm pentru prima dintre variante din două considerente. Primul este acela că textul alin. 2 al art. 541 se referă explicit la introducerea acțiunii într-un termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, a ordonanței sau, după caz, a încheierilor organelor judiciare, din interpretarea literală și teleologică reieșind că are în vedere exclusiv pe persoana îndreptățită ori, eventual, pe persoanele aflate în întreținerea acesteia ( în cazul acestora din urmă numai dacă persoana îndreptățită a decedat mai înainte de rămânerea definitivă a actelor jurisdicționale menționate ). Al doilea considerent este legat de un aspect practic. Astfel, în ipoteza în care persoana îndreptățită ar deceda cu foarte puțin timp înainte de expirarea termenului de 6 luni, ar fi imposibilă, practic, continuarea acțiunii de către persoanele aflate în întreținerea celui decedat, ceea ce ar conduce la înfrângerea voinței legiuitorului de a acorda calitate procesuală și acestora.

            Referitor la ceea ce se poate înțelege prin noțiunea de persoane care se aflau în întreținerea persoanei îndreptățite la data decesului acesteia, în conformitate cu disp. art. 516 - 518 C.civ. „ obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, rudele în linie dreaptă, între fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege.

            Dispoziţiile alin. 1 privind obligaţia de întreţinere între rudele în linie dreaptă, precum şi între fraţi şi surori sunt aplicabile şi în cazul adopţiei.

            Obligaţia de întreţinere există între foştii soţi, în condiţiile prevăzute de lege.

            Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să presteze întreţinere copilului cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie.

            La rândul său, copilul poate fi obligat să dea întreţinere celui care l-a întreţinut astfel timp de 10 ani.

            Moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a dat întreţinere fără a avea obligaţia legală sunt ţinuţi, în măsura valorii bunurilor moştenite, să continue întreţinerea, dacă părinţii minorului au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreţinut este minor.

            În cazul în care sunt mai mulţi moştenitori, obligaţia este solidară, fiecare dintre ei contribuind la întreţinerea minorului proporţional cu valoarea bunurilor moştenite ”.

            Pentru că textul de lege nu folosește expresia de persoane îndreptățite la întreținere            ( ca în cazul, spre exemplu, infracțiunii de abandon de familie prev. de art. 378 alin. 1 C.pen. ), ci pe aceea de persoane care se aflau în întreținere, opinăm că au calitate procesuală și persoanele care beneficiau în mod curent de întreținere din partea decujusului fără ca acesta din urmă să aibă vreo obligație legală în acest sens. Un argument îl reprezintă disp. art. 1390 alin. 1 și 2 C.civ. din materia răspunderii civile delictuale potrivit căruia „ despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptăţiţi, potrivit legii, la întreţinere din partea celui decedat. Cu toate acestea, instanţa, ţinând seama de împrejurări, poate acorda despăgubire şi celui căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreţinere în mod curent ”.

            În fine, într-o altă ordine de idei, urmează să mai constatăm lipsa parțială de corelare dintre alin. 1 al art. 542 C.pr.pen. și alin. 2 al aceluiași articol. În acest sens, se observă că modificarea adusă aliniatului 1 prin art. I pct. 59 din Legea 201/2003 a omis în mod impardonabil să adauge și art. 5391 C.pr.pen. printre cazurile pentru care a fost acordată repararea pagubei potrivit art. 541, deși alin. 2 al art. 542 se referă în mod explicit, cum este și firesc, și la cel asigurat în condițiile alin. 1 care, cu rea-credință sau din culpă gravă profesională, a dispus, confirmat, prelungit sau a pus în executare în mod nelegal măsura de supraveghere tehnică7.

            Ar mai fi de notat doar faptul că, în corelare cu disp. art. II din Legea nr. 201/2023 analizat anterior,  articolul III al Legii nr. 201/2023, o altă dispoziție tranzitorie, prevede că         „ persoanele față de care, începând cu data de 6 iulie 2017, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 244/2017, s-au pus în executare măsuri de supraveghere tehnică, constatate ca nelegale prin hotărâri judecătorești rămase definitive anterior intrării în vigoare a prezentei legi, pot exercita acțiunea în despăgubiri prevăzută la art. 5391 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

            Caracterul nelegal al măsurilor de supraveghere tehnică prevăzute la alin. 1 se dovedește prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau, după caz, prin hotărârea definitivă a instanței de judecată ”.

            10. Concluzii. Modificările și completările survenite în materia supravegherii tehnice, astfel cum au fost acestea prezentate în cele ce preced, au avut loc, după cum am arătat deja, datorită necesității punerii în acord a dispozițiilor existente cu deciziile Curții Constituționale a României de admitere a unor excepții de neconstituționalitate care vizau domeniul respectiv.

 Potrivit celor învederate de către Curtea Constituționale a României în deciziile relevate anterior în materia măsurilor de supraveghere tehnică care constituie o ingerință în viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviințării și punerii în executare a supravegherii tehnice. Persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum și a modalităților de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică. Controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalității măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta.

             Apare, prin urmare, necesitatea impunerii unei obligații pozitive din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislației interne, a unui „ recurs efectiv ” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor și libertăților fundamentale. În ceea ce privește persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu și-a

7 Pentru alte aprecieri asupra problematicii respective, a se vedea I. Dorin, 20 de modificări substanțiale privind procedura penală. Răspunderea civilă a magistraților, www.avocatu.ro, 2023

respectat obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității acestei măsuri. Eficiența căii de atac exercitate împotriva măsurilor de supraveghere tehnică se analizează în funcție de posibilitatea petentului de a solicita, pe de o parte, declararea interceptării ca nelegală, iar, pe de altă parte, de acordarea de despăgubiri pentru ingerința suferită.

            Din păcate, după cum am arătat, aceste modificări și completări, asemenea majorității celor efectuate în ultima vreme, sunt deficitare sub mai multe aspecte ce țin de formulări defectuose, de necorelări ale unor texte, dar și de conceperea eronată a unor soluții legislative. Drept urmare,  se impune ca la următoarea operă de revizuire a dispozițiilor procesual penale să se țină seama și de aspectele criticate prin intermediul prezentului demers.