Articol 2

Rezumat

Lucrarea abordează unele neajunsuri cauzate de  legiferarea imprecisă și insuficientă a măsurii arestării în domeniul extrădării pasive, astfel cum este acesta din urmă reglementat de către Legea nr. 302/2004, ceea ce a determinat probleme de interpretare a textelor incidente. Aceste probleme au condus la modificări legislative care, însă, sunt unele destul de sumare și care nu satisfac, în opinia noastră, dezideratul impus de Curtea Constituțională a României prin Decizia nr.359 din 26 mai 2022. Apreciem că modalitatea de reglementare a dispozițiilor art. 57 alin. 5 și 6 din Legea nr.302/2004 nu reprezintă nici în prezent o procedură suficient de clară și previzibilă menită să asigure respectarea exigențelor constituționale și convenționale cu privire la posibilitatea autorităților de a menține o persoană extrădată în stare de privare de libertate.

În acest sens, apreciem că legiuitorul nu și-a îndeplinit în totalitate obligația identificării situațiilor ce determină menținerea măsurii privării de libertate a persoanei extrădate după împlinirea termenelor prevăzute de art. 43 alin. 7 coroborat cu art. 57 alin. 5 din Legea nr.302/2004 și reglementării unui cadru coerent care să prevadă definirea măsurii, condițiile ce stau la baza dispunerii/prelungirii măsurii, durata maximă a fiecărei dispuneri/prelungiri, conținutul acesteia, calea de atac etc.

În aceeași ordine de idei, în cazul în care procedura de expulzare sau de extrădare este suspendată provizoriu, ca urmare a unei cereri având ca obiect luarea de măsuri provizorii ( spre exemplu, blocarea temporară a extrădării ),  acest lucru în sine nu face detenția persoanei în cauză nelegală, cu condiția ca autoritățile să aibă în vedere în continuare expulzarea, într-o etapă ulterioară, și ca detenția respectivă să nu fie prelungită în mod nerezonabil. Acest aspect, deși s-a dorit a fi reglementat prin Legea nr. 306/2022, clarificându-se faptul că perioada maximă totală pentru care se poate dispune arestarea, de 180 de zile, se calculează până la predarea efectivă a persoanei solicitate., a creat, cel puțin aparent, o altă problemă în condițiile în care măsurile provizorii adoptate în cadrul procedurii în fața Curții Europene a Drepturilor Omului sunt obligatorii pentru statul în cauză, iar durata acestora poate depăși, teoretic, termenul maxim stabilit de legea națională.

             Aceste constatări, alături de altele, au plecat de la analiza unei cauze foarte recente de pe rolul CEDO, Matthews și Johnson împotriva României, speță care a repus în discuție unele dintre chestiunile discutabile aparținând domeniului extrădării pasive, chiar dacă în cele din urmă reclamanților li s-au respins plângerile.

Cuvinte cheie

              CEDO, extrădare pasivă, arestare provizorie, forță majoră, predare       

PROVISIONAL ARREST FOR EXTRADITION IN THE CONTEXT OF THE CASE OF C.E.D.O. MATTHEWS AND JOHNSON V. ROMANIA

Abstract

The paper addresses some shortcomings caused by the imprecise and insufficient legislation of the arrest measure in the field of passive extradition, as the latter is regulated by Law no. 302/2004, which has led to problems in the interpretation of the relevant texts. These problems have led to legislative changes which, however, are quite summary and which do not satisfy, in our opinion, the desire imposed by the Constitutional Court of Romania through Decision no. 359 of May 26, 2022. We consider that the method of regulating the provisions of art. 57 para. 5 and 6 of Law no. 302/2004 still do not represent a sufficiently clear and predictable procedure meant to ensure compliance with the constitutional and conventional requirements regarding the possibility of the authorities to maintain an extradited person in a state of deprivation of liberty.

In this regard, we consider that the legislator has not fully fulfilled its obligation to identify the situations that determine the maintenance of the measure of deprivation of liberty of the extradited person after the deadlines provided by art. 43 para. 7 in conjunction with art. 57 para. 5 of Law no. 302/2004 and the regulation of a coherent framework that provides for the definition of the measure, the conditions underlying the order/extension of the measure, the maximum duration of each order/extension, its content, the remedy, etc.

In the same vein, if the expulsion or extradition procedure is provisionally suspended, following a request for provisional measures (e.g. temporary blocking of extradition), this in itself does not render the detention of the person concerned unlawful, provided that the authorities continue to consider expulsion,  at a later stage, and that that detention is not unreasonably prolonged. This aspect, although it was intended to be regulated by Law no. 306/2022, clarifying that the maximum total period for which arrest can be ordered, of 180 days, is calculated until the actual surrender of the requested person., created, at least apparently, another problem given that the provisional measures adopted in the procedure before the European Court of Human Rights are binding on the state concerned,  and their duration may theoretically exceed the maximum term established by national law.

             These findings, among others, were based on the analysis of a very recent case before the ECHR, Matthews and Johnson v. Romania, which called into question some of the questionable issues belonging to the field of passive extradition, even if in the end the applicants' complaints were rejected.

Key words

             E.C.H.R., passive extradition, provisional arrest, force majeure, surrender       

           
1. Aspecte introductive. O hotărâre de dată recentă - 9 aprilie 2024 - pronunțată de către Secția a patra a Curții Europene a Drepturilor Omului - este vorba despre Cauza Matthews și Johnson împotriva României (cererile nr. 19124/21 și 20085/21) – a readus în discuție chestiuni practice cu care s-au confruntat unele instanțe de judecată în domeniul cooperării judiciare internaționale în materie penală, cu privire exclusivă asupra materiei extrădării pasive.

        Analiza, din această perspectivă, a cauzei respective este cu atât mai interesantă cu cât este vorba despre extrădarea în Statele Unite ale Americii, ba încă a două persoane, dintre care una cu cetățenie neozeelandeză, iar cealaltă cu cetățenie atât neozeelandeză, cât și britanică, situație mai aparte față de majoritatea cazuisticii în domeniu care vizează europeni și țări ale Uniunii Europene.

Potrivit art. 1 din Tratatul de extrădare dintre România și Statele Unite ale Americii „ părţile convin să-şi extrădeze reciproc, în conformitate cu dispoziţiile prezentului tratat, persoanele urmărite penal, găsite vinovate sau condamnate de către autorităţile statului solicitant pentru o infracţiune care dă loc la extrădare ”, iar conform art. 3 al aceluiași instrument de cooperare „ extrădarea nu va fi refuzată pe baza cetăţeniei persoanei căutate ”, articolul 2 al Tratatului cuprinzând dispoziții specifice referitoare la infracțiunile care dau loc la extrădare.

Este cunoscut că în ceea ce privește țările membre ale Uniunii Europene, ca urmare a Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între țările UE, mandatul european de arestare (MEA) înlocuiește sistemul de extrădare. Aceasta îmbunătățește și simplifică procedurile judiciare pentru a accelera returnarea dintr-o altă țară a Uniunii Europene (UE) a persoanelor care au comis o infracțiune gravă. Decizia se aplică de la 7 august 2002 și țările UE au trebuit să ia măsurile necesare pentru a respecta această Decizie-cadru până la 31 decembrie 2003.

        În ceea ce privește, însă, procedura propriu-zisă a extrădării pasive - ca și cea a extrădării active, de altfel - prevăzută de dispozițiile Legii 302/2004 privind cooperarea internațională în materie penală, aceasta a rămas pe mai departe aplicabilă în situația în care statul solicitant implicat nu este membru UE. De regulă, extrădarea se efectuează pe baza unui acord între statele respective. Acesta ar putea să fie un tratat bilateral sau o convenție multilaterală, la care ambele state solicitante trebuie să fie părți.

Procedura de extrădare pasivă este reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală. Dispozițiile relevante care completează Tratatul de extrădare dintre România și Statele Unite ale Americii semnat la Bucuresti la 10 septembrie 2007 și ratificat prin Legea nr. 111/2008 - texte în vigoare înainte de modificarea lor din 20 noiembrie 2022 - sunt următoarele:

Articolul 18. Persoane supuse extrădării

Pot fi extrădate din România, în condițiile prezentei legi, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni ori sunt căutate în vederea executării unei măsuri de siguranță, a unei pedepse sau a unei alte hotărâri a instanței penale în statul solicitant.

Articolul 43. Arestarea provizorie și sesizarea instanței

„[...] (3) Arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune și este prelungită de același complet învestit cu soluționarea cererii de extrădare, prin încheiere, fără ca durata totală a arestării provizorii să poată depăși 180 de zile. După întocmirea hotărârii prin care s-a dispus arestarea, judecătorul emite de îndată mandat de arestare provizorie în vederea extrădării. Prevederile Codului de procedură penală cu privire la conținutul și executarea mandatului de arestare se aplică în mod corespunzător.

[...] (5) În cursul soluționării cererii de extrădare, instanța verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, necesitatea menținerii arestării provizorii, putând dispune, după caz, menținerea arestării provizorii sau înlocuirea acesteia cu măsura arestului la domiciliu, controlului judiciar sau pe cauțiune. Măsura arestării provizorii se înlocuiește cu arestul la domiciliu, controlul judiciar sau pe cauțiune numai în cazuri bine justificate și numai dacă instanța apreciază că persoana extrădabilă nu va încerca să se sustragă de la judecarea cererii de extrădare.

(6) Odată cu admiterea cererii de extrădare, prin sentință, instanța dispune și arestarea persoanei extrădate în vederea predării.

(7) Măsura arestării în vederea predării încetează de drept dacă persoana extrădată nu este preluată de autoritățile competente ale statului solicitat, în termen de 30 de zile de la data convenită pentru predare, cu excepția cazului prevăzut la art. 57 alin. 6. În acest caz, instanța dispune punerea de îndată în libertate a persoanei extrădate și informează despre aceasta Ministerul Justiției și Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române. [...]”

Articolul 52. Soluționarea cauzei

„(1) După examinarea cererii de extrădare, a materialului probator și a concluziilor prezentate de partea extrădabilă și de procuror, curtea de apel poate:

[...] c) să constate, prin sentință, dacă sunt sau nu sunt întrunite condițiile extrădării.

[...] (3) În cazul în care curtea de apel constată că sunt îndeplinite condițiile de extrădare, hotărăște admiterea cererii de extrădare, dispunând totodată menținerea stării de arest provizoriu în vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate, conform art. 57.[...]”

Articolul 56. Predarea extrădatului

„(1) Este considerat bază legală necesară și suficientă pentru predarea extrădatului un extras al hotărârii judecătorești rămase definitive, prin care se dispune extrădarea.

[...] (3) Data predării va fi comunicată Ministerului Justiției și curții de apel competente în termen de 15 zile de la data transmiterii hotărârii judecătorești prevăzute la alin.1. În cazul în care data predării nu a fost fixată în intervalul de 15 zile, Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române informează asupra demersurilor luate și motivelor pentru care data predării nu a putut fi stabilită în acest interval.”

Articolul 57. Termene pentru predarea extrădatului

„[...] (3) În caz de acordare a extrădării, statul solicitant va fi informat despre locul și data predării, precum și asupra duratei arestului în vederea extrădării, executat de persoana extrădabilă.

(4) [...] Persoana extrădată este predată și preluată sub escortă.

(5) Sub rezerva cazului prevăzut la alin. 6, dacă persoana extrădată nu va fi preluată la data stabilită, ea va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile, socotit de la această dată; acest termen nu va putea fi prelungit decât cel mult cu încă 15 zile.

(6) În caz de forță majoră, care împiedică predarea sau primirea persoanei extrădate, autoritățile române și cele ale statului solicitant se vor pune de acord asupra unei noi date de predare, dispozițiile art. 56 alin. 3 fiind aplicabile.”

În ceea ce privește Convenția internațională aplicabilă, aceasta este Acordul privind extrădarea între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii, semnat la Washington, la 25 iunie 2003, act care completează tratatele bilaterale privind extrădarea între țările UE și SUA, iar la nivel european a fost adoptată Convenția europeană de extrădare, încheiată la Paris, la 13 decembrie 1957.

A. Desfășurarea evenimentelor. Astfel, cauza privește extrădarea resortisantului neozeelandez, Murray Michael Matthews (primul reclamant) și resortisantului neozeelandez și britanic, Marc Patrick Johnson (al doilea reclamant) în Statele Unite ale Americii, unde aceștia susțin că ar fi expuși riscului de a fi condamnați la pedeapsa închisorii pe viață fără posibilitatea liberării condiționate, cu încălcarea art. 3 din Convenție, precum și arestarea lor provizorie în vederea extrădării, în privința căreia aceștia au susținut că nu a fost conformă cu art. 5.

Se susține că reclamanții sunt membri și/sau asociați ai grupării transnaționale de motocicliști Hells Angels. Aceștia au fost arestați la 19 noiembrie 2020. La 14 ianuarie 2021 autoritățile americane au formulat o cerere de extrădare a acestora pentru următoarele trei infracțiuni:

- conspirație la săvârșirea infracțiunii de racket, care implică: (i) fapte referitoare la spălarea de bani cu utilizarea de instrumente monetare; (ii) fapte care implică săvârșirea unui omor; și (iii) fapte care implică traficul cu substanțe aflate sub control național (pentru care pedeapsa maximă este detențiunea pe viață);

- conspirație la săvârșirea infracțiunii de import și export de cocaină în și din SUA (pentru care pedeapsa maximă este detențiunea pe viață, iar pedeapsa minimă obligatorie este de zece ani de închisoare);

- conspirație la săvârșirea infracțiunii de spălare de bani (pentru care pedeapsa maximă este de douăzeci de ani de închisoare, însoțită de o amendă minimă obligatorie).

Acuzațiile au fost formulate în urma unei operațiuni sub acoperire, care s-a desfășurat din mai până în noiembrie 2020, în SUA și România, în timpul căreia reclamanții au încercat să cumpere 400 kg de cocaină de la un agent american din cadrul Drug Enforcement Administration (Agenția americană antidrog - responsabilă cu aplicarea legislației aferente circulației drogurilor și a altor substanțe psihotrope) care s-a dat drept traficant de droguri. Cocaina urma să fie introdusă ilegal din Peru în SUA și apoi transportată din Texas, în containere, pe o navă tip cargo, în România și Noua Zeelandă.

Prima acuzație din rechizitoriu era legată de faptul că primul reclamant, împreună cu co-inculpatul său, i-a cerut agentului sub acoperire să ucidă doi membri ai unui club rival de motocicliști din România și a făcut demersuri în acest scop.

La 19 noiembrie 2020, reclamanții au fost reținuți timp de douăzeci și patru de ore în temeiul unei ordonanțe a procurorului. În aceeași zi, Curtea de Apel București a dispus reținerea și arestarea provizorie a acestora pentru treizeci de zile, în conformitate cu art. 44 din Legea nr. 302/2004 care prevede arestarea provizorie în caz de urgență, anterior primirii cererii de extrădare din partea statului solicitant.

Între 19 noiembrie 2020 și 14 ianuarie 2021, când cererea de extrădare a fost formulată de autoritățile americane, necesitatea menținerii arestării provizorii a reclamanților a fost verificată periodic și s-a dispus menținerea acesteia în temeiul art. 43 și 44 din Legea nr. 302/2004, art. 43 prevăzând măsura arestării provizorii în cursul procedurii de extrădare de către instanțele interne. Între 15 ianuarie 2021 și 1 martie și, respectiv, 5 martie 2021, când extrădarea reclamanților a fost dispusă în primă instanță, Curtea a dispus arestarea provizorie a reclamanților în temeiul art. 43 din Legea nr. 302/2004.

Reclamanții au argumentat în fața instanțelor interne că existau mai multe motive obligatorii de refuz al extrădării lor, în temeiul art. 21 din Legea nr. 302/2004, inclusiv, printre altele, faptul că aceștia nu vor beneficia de un proces echitabil în SUA din cauza pretinsei apartenențe a acestora la o grupare. Aceștia au susținut, de asemenea, că extrădarea lor în SUA va determina o încălcare a drepturilor acestora prevăzute la art. 3 din Convenție, întrucât exista un risc real ca aceștia să fie condamnați la pedeapsa detențiunii pe viață fără posibilitatea de a beneficia de liberare condiționată. Aceștia au prezentat rapoarte de expertiză întocmite de un avocat american.

În cursul procedurii, autoritățile americane au furnizat curții de apel informații cu privire la riscul ca reclamanții să fie condamnați la pedeapsa detențiunii pe viață fără posibilitatea liberării condiționate, dacă aceștia vor fi găsiți vinovați, și cu privire la posibilitatea reducerii sau comutării unei astfel de pedepse.

În cadrul ședințelor din 1 martie și, respectiv, 5 martie 2021, curtea de apel s‑a asigurat că au fost respectate cerințele Tratatului de extrădare și ale Legii nr. 302/2004 și că nu era incident niciunul dintre motivele obligatorii sau opționale de refuz al cererii de extrădare, și a autorizat extrădarea primului și celui de-al doilea reclamant.

La 25 și, respectiv, 26 martie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins contestațiile formulate de cel de-al doilea reclamant și, respectiv, de primul reclamant. Data finală de predare a reclamanților a fost convenită pentru 12 mai 2021.

La 14 și 19 aprilie 2021, reclamanții au solicitat Curții, în temeiul art. 39 din Regulamentul Curții, să împiedice extrădarea acestora în SUA, iar la 15 aprilie 2021 Curtea a decis, în interesul părților și al bunei desfășurări a procedurii în fața sa, să indice Guvernului, ca măsură provizorie, să nu îi extrădeze pe reclamanți pe durata procedurii desfășurate în fața sa.

La 12 decembrie 2022, în urma unei cereri formulate de Guvern, care a făcut referire la adoptarea de către Curte a hotărârii în cauza SanchezSanchez împotriva Regatului Unit (MC) (nr. 22854/20, 3 noiembrie 2022), Curtea a dispus ridicarea măsurii provizorii în privința ambilor reclamanți.

În hotărârile de extrădare din 1 și 5 martie 2021, curtea de apel, în temeiul art. 52 alin. 3 și art. 57 din Legea nr. 302/2004, a menținut față de reclamanți măsura arestării până la predarea lor către autoritățile americane.

La 7 mai 2021, în urma unei contestații la executare formulate de biroul executări penale al curții de apel care a făcut referire la art. 598 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, Curtea de Apel București a reținut că măsura provizorie dispusă de Curte la 5 mai 2021 constituia o cauză de împiedicare temporară a predării reclamantului către autoritățile americane, convenită a se realiza la data de 12 mai 2021. În aceeași decizie, aceasta a menținut față de reclamant măsura arestării provizorii și a dispus ca autoritățile naționale să urmeze procedura prevăzută la art. 57 alin. 5 din Legea nr. 302/2004 pentru a asigura punerea în executare a hotărârii de extrădare și convenirea unei noi date de predare.

La 20 mai 2021, în urma unei contestații formulate de primul reclamant, Înalta Curte a menținut decizia din 7 mai. Ca răspuns la afirmațiile reclamantului, potrivit cărora arestarea lui depășise durata maximă prevăzută la art. 43 alin. 3 din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte a reținut că durata arestării prevăzută de această dispoziție nu se aplica în cazul arestării provizorii în vederea predării, scop în care era ținut în arest reclamantul.

La 3 iunie 2021, în urma unei contestații formulate de același reclamant la 27 mai 2021 împotriva măsurii arestării, curtea de apel a constatat că art. 57 alin. 5 din Legea nr. 302/2004 prevedea numai posibilitatea punerii în libertate la expirarea unui termen de 15 zile de la data convenită pentru predare și că, având în vedere faptele cauzei, punerea în libertate a reclamantului nu era oportună. În plus, aceasta a reținut că măsura arestării nu putea fi înlocuită cu o altă măsură preventivă mai puțin restrictivă, întrucât această posibilitate nu era prevăzută de Legea nr. 302/2004.

La 7 iunie 2021, biroul executări penale, observând că termenul pentru predarea reclamantului către autoritățile americane urma să expire la 10 iunie 2021, a formulat în fața curții de apel o nouă contestație împotriva măsurii arestării dispuse față de acesta, solicitându‑i să aprecieze dacă măsura provizorie indicată de Curte reprezenta un caz de forță majoră, în sensul prevăzut la art. 57 alin. 6 din Legea nr. 302/2004, care permitea menținerea arestării reclamantului.

La 10 iunie 2021, curtea de apel a reiterat faptul că măsura provizorie dispusă la 5 mai 2021 constituia o cauză de împiedicare a predării reclamantului către autoritățile americane și a constatat că existența unui astfel de impediment putea fi stabilită doar de instanțele interne, din perspectiva art. 57 alin. 6 din Legea nr. 302/2004, în care era recunoscută noțiunea de forță majoră, fiind necesar să se mențină față de reclamant măsura arestării.

Recursul declarat de reclamant împotriva sentinței a fost examinat de Înalta Curte la 29 iunie 2021 care a reținut că semnificația noțiunii de forță majoră era specifică domeniului cooperării judiciare internaționale în materie penală, astfel cum este consacrată în instrumentele internaționale, transpuse în legislația internă prin Legea nr. 302/2004. Astfel, contrar celor susținute de reclamant, noțiunea de forță majoră în contextul extrădării – descrisă de aceste instrumente, în versiunea lor în limba engleză, ca fiind o situație în care predarea este împiedicată de circumstanțe independente de controlul statului membru – era autonomă și distinctă de noțiunea prevăzută de Codul civil al României.

În sfârșit, Înalta Curte a statuat că termenul de 180 de zile pentru arestarea preventivă (prevăzut de C. proc. pen.) nu era aplicabil în cazul arestării provizorii în vederea predării și, făcând referire la jurisprudența Curții privind art. 5 din Convenție, a declarat că absența unor dispoziții interne referitoare la termenul maxim al unei astfel de arestări și la controlul judiciar periodic al acesteia nu fac lipsirea de libertate a reclamantului nelegală sau arbitrară, în cursul procedurii de extrădare, iar durata detenției era justificată și rezonabilă, existând posibilitatea efectivă de a obține controlul judiciar.

La diferite date, pe parcursul perioadei mai - septembrie 2021, primul reclamantul a inițiat mai multe seturi de proceduri prin care a contestat legalitatea arestării sale, ridicând inclusiv o excepție de neconstituționalitate și solicitând dispunerea unor măsuri privative de libertate mai puțin restrictive, în temeiul art. 242 C. proc. pen. La 14 septembrie 2021, în urma unei astfel de cereri, Înalta Curte a confirmat legalitatea măsurii privării de libertate a acestuia, dar a înlocuit-o cu arestul la domiciliu, inițial pentru o perioadă de treizeci de zile, cu posibilitatea prelungirii. Procedând astfel, Înalta Curte a statuat că, deși nu a fost respectat un termen limită de arest, privarea de libertate a reclamantului nu mai era necesară și că măsura arestului la domiciliu era suficientă pentru a asigura respectarea măsurii provizorii dispuse de Curte și pentru a împiedica sustragerea reclamantului.

La 19 noiembrie 2021, făcând referire la măsura provizorie dispusă de Curte, care era încă în vigoare, și la jurisprudența acesteia referitoare la art. 5 § 1, în special în ceea ce privește caracterul rezonabil al duratei arestării, Curtea de Apel București a dispus liberarea sub control judiciar a reclamantului.

În mod asemănător cu situația primului reclamant, la 7 mai 2021, în urma unei cereri formulate de Biroul executări penale, curtea de apel, care a făcut referire la art. 598 alin. 1 lit. c) C. proc. pen., a reținut că măsura provizorie dispusă de Curte la 5 mai 2021 constituia o cauză de împiedicare a predării și a celui de-al doilea reclamant către autoritățile americane. Prin aceeași decizie, făcând referire la art. 57 alin. 5 și 6 din Legea nr. 302/2004 ca fiind aplicabil măsurii arestării în vederea predării, s-a menținut și față de acest reclamant măsura arestării, menționând că măsura provizorie nu influența în niciun fel, la acea dată, dispoziția dispusă față de reclamant de menținere a măsurii arestării, care avea autoritate de lucru judecat, întrucât fusese dispusă în cadrul hotărârii de extrădare din 5 martie 2021, și caracter obligatoriu în conformitate cu art. 52 alin. 3 din Legea nr. 302/2004.

Curtea de apel a statuat că Legea nr. 302/2004 făcea distincție între măsura arestării în vederea extrădării în cursul procedurii judiciare de soluționare a cererii de extrădare de către instanțele interne și măsura arestării în vederea predării către statul solicitant (art. 43 și, respectiv, art. 57), fiecare dintre aceste măsuri fiind guvernate de propriul regim juridic. În ceea ce privește durata maximă de 180 de zile a arestării, prevăzută la art. 43 alin. 3 din Legea nr. 302/2004, aceasta era valabilă doar în cazul arestării în vederea extrădării în cursul procedurii judiciare de soluționare a cererii de extrădare de către instanțele interne, aceasta nefiind situația reclamantului ulterior pronunțării hotărârii de extrădare din 5 martie 2021.

La 7 iunie 2021, observând că măsura arestării și a celui de-al doilea reclamant în vederea predării către autoritățile americane urma să înceteze la 10 iunie 2021, Biroul executări penale a formulat în fața curții de apel o nouă contestație împotriva măsurii arestării solicitându-i să aprecieze dacă măsura provizorie indicată de Curte la 5 mai 2021 reprezenta un caz de forță majoră, în sensul prevăzut la art. 57 alin. 6 din Legea nr. 302/2004, care permitea menținerea în arest a reclamantului.

La diferite date, pe parcursul perioadei mai - septembrie 2021, și cel de-al doilea reclamant a inițiat mai multe seturi de proceduri prin care a contestat legalitatea arestării sale, ridicând inclusiv o excepție de neconstituționalitate și solicitând dispunerea unor măsuri privative de libertate mai puțin restrictive, în temeiul art. 242 C. proc. pen. La 14 septembrie 2021, în urma unei alte cereri introduse de reclamant, Înalta Curte a confirmat legalitatea detenției acestuia, dar a înlocuit-o cu arestul la domiciliu pentru o perioadă de treizeci de zile, măsură care, ulterior, a fost verificată periodic și prelungită, în conformitate cu dispozițiile relevante ale C. proc. pen.

La 9 decembrie 2021, făcând referire la măsura provizorie dispusă de Curte, care era încă în vigoare, și la jurisprudența acesteia referitoare la art. 5 § 1, în special în ceea ce privește caracterul rezonabil al duratei arestului, curtea de apel a dispus liberarea sub control judiciar a reclamantului pentru o perioadă de șaizeci de zile, măsură prelungită ulterior în mod regulat.

La 15 decembrie 2022, observând că măsura provizorie indicată de Curte - care constituia o cauză de împiedicare a punerii în executare a hotărârii de extrădare  - încetase, curtea de apel a reținut că absența unui mandat de arestare, care să garanteze predarea reclamanților, în sensul art. 598 alin. 1 lit. c) in fine C. proc. pen., împiedica punerea în executare a hotărârilor de extrădare. În consecință, în temeiul art. 43 alin. 6 din Legea nr. 302/2004, curtea de apel a dispus reținerea și arestarea provizorie a reclamanților pentru treizeci de zile, în vederea predării acestora către autoritățile americane.

Potrivit Guvernului, începând cu 3 martie 2023, mandatele de arestare emise nu au fost executate, iar reclamanții sunt incluși în lista cu persoane urmărite, publicată pe pagina de internet a Poliției Române.

B. Plângerile reclamanților la C.E.D.O. și soluționarea acestora.

a) Reclamanții s-au plâns că, din cauza riscului ca aceștia să fie condamnați la pedeapsa detențiunii pe viață fără posibilitatea liberării condiționate, extrădarea lor în SUA le-ar încălca drepturile prevăzute la art. 3 din Convenție: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

Din toate probele prezentate în fața Curții, reieșea clar faptul că aceștia erau expuși unui risc real de a li se aplica o pedeapsă cu detențiunea pe viață ireductibilă, în privința căreia nu exista niciun mecanism care să permită revizuirea acesteia și, în viitor, reducerea sa.

Curtea a observat că reclamanții au fost acuzați, în Districtul de Est al statului Texas, de infracțiunile de racket, trafic de droguri și spălare de bani, pentru primele două existând o pedeapsă discreționară maximă cu detențiune pe viață. Din multiplele probe prezentate de părți rezultă că activitatea infracțională a reclamanților va fi tratată, în scopul stabilirii unor pedepse, ca fiind în principal un caz de trafic de droguri.

În speță, deși acuzațiile formulate împotriva reclamanților sunt grave, niciun element din rechizitoriu nu sugerează că aceștia erau șefii unei organizații de trafic de droguri sau că au avut un comportament ilegal, care a condus la decesul sau vătămarea cuiva. În plus, probele prezentate Curții sugerează că reclamanții nu au condamnări anterioare.

Având în vedere cele de mai sus, nu se poate afirma că reclamanții au prezentat probe care să demonstreze că extrădarea lor în SUA i-ar expune unui risc real de a fi supuși unui tratament care atinge pragul prevăzut la art. 3, din cauza riscului ca aceștia să fie condamnați la detențiune pe viață fără posibilitatea liberării condiționate. În aceste condiții, nu a fost necesar ca, în prezenta cauză, Curtea să procedeze la a doua etapă a analizei.

Prin urmare, capătul de cerere formulat de reclamanți în temeiul art. 3 din Convenție este în mod vădit nefondat și a fost respins în conformitate cu art. 35 § 3 și § 4 din Convenție.

b) Reclamanții s-au plâns, în temeiul art. 5 din Convenție, că detenția lor în vederea extrădării a fost nelegală. Curtea a considerat că acest capăt de cerere trebuie să fie examinat în temeiul art. 5 § 1 lit. f) din Convenție: „1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: [...]f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.”

Primul reclamant a susținut că detenția sa după data de 10 iunie 2021 a fost nelegală întrucât nu exista niciun temei juridic în dreptul național care să permită menținerea în detenție după expirarea perioadei de detenție relevante. El a susținut că instanțele române au fost inconsecvente în ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor relevante din Codul de procedură penală pentru completarea Legii nr. 302/2004, în special în ceea ce privește măsurile mai puțin invazive decât lipsirea de libertate, ceea ce a făcut ca detenția lui să fie arbitrară. În plus, acesta a susținut că impunerea unei măsuri provizorii de către Curte nu era un caz de forță majoră și că, în orice caz, Înalta Curte s-a pronunțat asupra chestiunii forței majore abia la 29 iunie 2021, adică la nouăsprezece zile după expirarea, la 10 iunie 2021, a termenului de treizeci de zile. Acest lucru, în sine, însemna că detenția sa fusese nelegală, cel puțin pentru nouăsprezece zile.

A susținut de asemenea că legislația națională privind cazurile de forță majoră nu avea certitudine juridică, întrucât noțiunea de forță majoră nu era definită în mod expres de dispozițiile Legii nr. 302/2004, și nu prevedea nici o durată clară pentru măsura arestării dispusă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de extrădare, nici o verificare periodică a măsurii.

Cel de-al doilea reclamant a reiterat argumentele prezentate de primul reclamant și a subliniat că detenția sa, în special după ce a fost pronunțată hotărârea privind extrădarea sa, a fost arbitrară întrucât Legea nr. 302/2004 nu conținea dispoziții legale precise pentru dispunerea și prelungirea măsurii arestării în vederea predării și pentru stabilirea unor perioade de detenție „stabilite în totalitate” în asemenea circumstanțe. De asemenea, a argumentat că arestarea lui în vederea predării a încălcat Constituția și C. proc. pen., care prevedea o perioadă maximă de detenție de 180 de zile și că ar trebui ca Legea nr. 302/2004 să fie corelată cu acestea.

Curtea a învederat că menținerea în arest a reclamanților poate fi împărțită în două perioade distincte:

- perioada începând cu 19 noiembrie 2020 (arestarea inițială a reclamanților) până la 1 martie 2021 și, respectiv, 5 martie 2021 (hotărârile de extrădare a primului reclamant și a celui de-al doilea reclamant); și

- perioada cuprinsă între 1 martie și 19 noiembrie 2021 (punerea în libertate sub control judiciar a primului reclamant) și, respectiv, între 5 martie și 9 decembrie 2021 (punerea în libertate sub control judiciar a celui de-al doilea reclamant).

Perioadele în care reclamanții s-au aflat în arest la domiciliu, înainte de a se dispune punerea lor în libertate sub control judiciar, au fost incluse în durata totală a detenției.

(i) perioada începând cu 19 noiembrie 2020 (arestarea inițială a reclamanților) până la 1 martie 2021 și, respectiv, 5 martie 2021 (hotărârile de extrădare a primului reclamant și a celui de-al doilea reclamant)

Curtea a observat că reclamanții au fost arestați „în vederea extrădării” în temeiul art. 43 și 44 din Legea nr. 302/2004, și că, la momentul faptelor, art. 43 prevedea că măsura arestării în acest scop putea fi dispusă pentru o durată maximă de 180 de zile. Detenția reclamanților „în vederea extrădării” până la 1 martie și, respectiv, 5 martie 2021 a durat mai puțin decât durata maximă de 180 de zile prevăzută la art. 43 alin. 3 din Legea nr. 302/2004 și a fost verificată de instanțele interne la fiecare treizeci de zile, în conformitate cu art. 43 alin. 5 din legea respectivă. Aceste dispoziții ale Legii nr. 302/2004, în temeiul cărora reclamanții au fost ținuți în detenție în cursul acestei perioade, par să îndeplinească cerințele privind „calitatea legii”, atât din punctul de vedere al clarității, cât și al previzibilității. În plus, având în vedere textul acestor dispoziții, Curtea nu a identificat niciun indiciu care să arate că interpretarea și aplicarea dispozițiilor relevante de către instanțele naționale au fost contrare Legii nr. 302/2004, nerezonabile sau arbitrare din orice alt motiv. Detenția reclamanților s-a desfășurat cu bună-credință și a fost justificată, pe parcursul acestor trei luni și jumătate, de acțiunile întreprinse în vederea extrădării lor, astfel cum se prevede la art. 5 § 1 lit. f) din Convenție.

În concluzie, detenția reclamanților începând de la arestarea lor din 19 noiembrie 2020 și până la pronunțarea hotărârii prin care s-a dispus extrădarea acestora, la 1 martie și, respectiv, la 5 martie 2021, a fost legală.

(ii) perioada cuprinsă între 1 martie și 19 noiembrie 2021 (primul reclamant) și, respectiv, între 5 martie și 9 decembrie 2021 (cel de-al doilea reclamant)

Curtea a constatat, în conformitate cu formularea folosită în Legea nr. 302/2004, care se regăsește în deciziile instanțelor interne și în observațiile părților, că perioada în discuție poate fi împărțită, la rândul ei, în două subperioade:

- perioada începând cu 1 martie și, respectiv, 5 martie până la 10 iunie 2021, pentru primul reclamant și, respectiv, cel de-al doilea reclamant; și

- perioada începând cu 10 iunie 2021 până la punerea lor în libertate sub control judiciar, la 19 noiembrie (primul reclamant) și 9 decembrie 2021.

În ceea ce privește prima subperioadă, Curtea a constatat, din deciziile interne relevante, că reclamanții au fost arestați „în vederea predării” în temeiul art. 52 alin. 3 și art. 57 din Legea nr. 302/2004. Aceste dispoziții, împreună cu art. 43 alin. 7 din legea respectivă, stabilesc regula privind durata de 15 zile a detenției (care poate fi prelungită o singură dată), începând cu data de predare convenită cu statul solicitant, în cazul în care extrădarea nu a avut loc la acea dată. Curtea a observat că, deși art. 56 alin. 3 din Legea nr. 302/2004 prevedea o formă de supraveghere din partea instanțelor interne, această lege nu prevedea termene fixe pentru acordul propriu-zis cu privire la o dată de predare.

În speță, extrădarea reclamanților a fost dispusă la 1 martie și, respectiv, la 5 martie 2021. Ulterior, data de 12 mai 2021 a fost stabilită ca dată a predării lor. Instanțele naționale au hotărât că măsura provizorie indicată de Curte cu privire la reclamanți constituia doar o cauză de împiedicare temporară a predării lor, programată inițial pentru 12 mai 2021, și au făcut referire la procedura sus-menționată, care permitea menținerea lor în detenție până la 10 iunie 2021. În cadrul examinării legalității arestării reclamanților în vederea predării, instanțele naționale au răspuns, de asemenea, argumentelor acestora și, de exemplu, au evidențiat regimul specific al Legii nr. 302/2004, deosebit de clar în ceea ce privește arestarea în vederea predării, în comparație cu regimul general prevăzut de C. proc. pen. pentru arestarea preventivă.

Prin urmare, Curtea a considerat că, în cursul primei subperioade în discuție, și anume de la 1 martie și, respectiv, 5 martie 2021 până la 10 iunie 2021, detenția reclamanților nu a fost nelegală sau arbitrară, s-a realizat cu „bună-credință” de către autoritățile naționale și a fost „justificată” în interesul continuării procedurii de extrădare.

În ceea ce privește cea de-a doua subperioadă a detenției, Curtea a observat că instanțele naționale au apreciat că aceasta s-a întemeiat pe excepția prevăzută la art. 57 alin. 6 din Legea nr. 302/2004 și pe existența unui caz de forță majoră, care împiedica predarea reclamanților către autoritățile solicitante.

Curtea a observat, în primul rând, că, în cadrul unor decizii separate adoptate la 10 iunie 2021, curtea de apel și Înalta Curte au hotărât, în privința primului reclamant și, respectiv, în privința celui de-al doilea reclamant, că arestarea reclamanților în vederea predării - care fusese deja examinată de instanțele naționale în contextul existenței unei cauze de împiedicare a extrădării, reprezentată de măsura provizorie indicată de Curte - era încă necesară și avea drept bază juridică art. 57 alin. 6 din Legea nr. 302/2004. Prin urmare, Curtea nu a admis argumentul primului reclamant conform căruia detenția sa din perioada cuprinsă între 10 și 29 iunie 2021 nu avea un temei juridic, având în vedere că respectiva curte de apel invocase deja existența unui caz de forță majoră, în sensul art. 57 alin. 6 din Legea nr. 302/2004, constatare pe care Înalta Curte a confirmat-o și a expus-o detaliat în decizia acesteia din 29 iunie 2021.

Curtea a observat că, pe tot parcursul acestei perioade și în pofida faptului că Legea nr. 302/2004 nu conținea dispoziții legale specifice, autoritățile și instanțele naționale au reexaminat legalitatea detenției reclamanților, fie din oficiu, fie la cererea reclamanților. Făcând referire la cerințele Convenției, instanțele interne au aplicat măsuri mai puțin restrictive, în temeiul C. proc. pen., și anume arestul la domiciliu și, ulterior, la 19 noiembrie și, respectiv, 9 decembrie 2021, au dispus punerea în libertate sub control judiciar a reclamanților, hotărând că arestarea acestora în vederea predării, care a durat aproximativ nouă luni pentru fiecare dintre ei, nu mai era justificată în lumina situației lor personale și din perspectiva predării acestora.

Pe scurt, detenția reclamanților începând cu 10 iunie 2021 și până la punerea lor în libertate sub control judiciar, la 19 noiembrie 2021 (primul reclamant) și, respectiv, la 9 decembrie 2021 (cel de-al doilea reclamant) a fost, de asemenea, legală.

În lumina considerentelor anterioare, Curtea a apreciat că detenția reclamanților în vederea extrădării și predării acestora a fost conformă cu art. 5 § 1 lit. f) din Convenție și, prin urmare, a constatat că nu a fost încălcat art. 5 § 1 lit. f).

c) În temeiul art. 5 din Convenție, reclamanții s-au mai plâns că legalitatea detenției lor nu a fost revizuită periodic după ce extrădarea lor fusese dispusă de instanțele naționale. Curtea a considerat că acest capăt de cerere trebuie să fie examinat în temeiul art. 5 § 4: „Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală.”

Reclamanții au susținut că autoritățile nu și‑au îndeplinit obligațiile prevăzute la art. 5 din cauza faptului că nu au verificat periodic legalitatea detenției lor ulterioare pronunțării hotărârilor de extrădare. Chiar ținând seama de deciziile adoptate în această privință de instanțele naționale, în perioada respectivă, aplicarea tardivă a unor măsuri mai puțin invazive decât lipsirea de libertate - în temeiul C. proc. pen., în completarea Legii nr. 302/2004, o lex specialis, în urma unei analize „globale” realizate de aceste instanțe - punea sub semnul întrebării eficacitatea oricărei căi de atac.

Curtea a observat că între 1 martie și 19 noiembrie 2021 (pentru primul reclamant) și între 5 martie și 9 decembrie 2021 (pentru cel de-al doilea reclamant), în special până la plasarea reclamanților în arest la domiciliu, deși nu a existat un control judiciar automat – pe care Curtea Constituțională l-a considerat compatibil cu Constituția și Convenția, având în vedere termenele scurte aplicabile în mod normal în procesul de predare – legalitatea detenției reclamanților a fost examinată de mai multe ori, fie la cererea acestora din urmă, fie la cererea judecătorului delegat cu executarea pedepselor. Indiferent dacă aceste cereri au fost calificate drept contestații la executare conform art. 598 alin 1 lit. c) C. proc. pen. sau cereri de constatare a expirării perioadei maxime de detenție, ceea ce a contat cel mai mult pentru Curte a fost faptul că acestea au avut ca rezultat o revizuire a legalității detenției reclamanților, care pare să fi fost pe deplin conformă cu domeniul limitat de aplicare al controlului judiciar din cadrul procedurii de extrădare, în cazurile în care cererea de extrădare a fost deja admisă.

În cursul acestei proceduri, instanțele interne au verificat, printre altele, dacă detenția a respectat termenele aplicabile în cazul procedurii de predare a reclamanților și, ulterior, după ce au aplicat dispoziția de exceptare în cazurile de forță majoră, au verificat necesitatea de a-i menține pe reclamanți în detenție sau de a-i supune unor măsuri alternative, mai puțin restrictive. Instanțele naționale au dat dovadă de o deosebită diligență, întrucât deciziile lor privind legalitatea detenției reclamanților au fost adoptate în câteva zile sau în termen de trei săptămâni, la două niveluri de jurisdicție.

În lumina celor menționate anterior, Curtea a considerat că reclamanții au fost în măsură „să introducă un recurs” care a permis revizuirea efectivă de către o instanță a legalității detenției lor. Prin urmare, capătul de cerere formulat de reclamanți în temeiul art. 5 § 4 din Convenție este în mod vădit nefondat și a fost respins în conformitate cu art. 35 § 3 și § 4 din Convenție.

d) În sfârșit, cel de-al doilea reclamant s-a plâns, în temeiul art. 3 și 5 din Convenție, cu privire la riscul de a i se aplica o pedeapsă extrem de disproporționată în SUA și la legalitatea celui de-al doilea mandat de arestare, emis la 15 decembrie 2022.

Nizar Trabelsi a fost condamnat în 2003, de către o instanță din Belgia, la 10 ani de închisoare pentru posesie de arme ilegale și alte infracțiuni. În 2008, autoritățile din SUA au trimis Belgiei o cerere de extrădare a acestuia, explicând că au un mandat de arestare pe numele său pentru acuzații legate de planificarea unui atac asupra unei baze militare.

Reclamantul s-a plâns, în special, că extrădarea sa în Statele Unite ale Americii l-ar expune unor tratamente incompatibile cu art. 3 din Convenție. A argumentat în această privință că pentru unele dintre infracțiunile pentru care se aprobase extrădarea se aplica pedeapsa detențiunii pe viață cu o durată maximă, care era o pedeapsă ireductibilă de facto și că, în cazul condamnării sale, nu ar avea vreodată vreo perspectivă de punere în libertate.

În octombrie 2013, guvernul belgian, la inițiativa Annemiei Turtelboom, Ministrul Justiției, l-a extrădat pe Nizar Trabelsi în Statele Unite. Guvernul a decis să nu mai aștepte hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) cu privire la cazul domnului Trabelsi.

Această cauză a avut, prin urmare, ca obiect extrădarea, în pofida indicării unei măsuri provizorii de către Curte în temeiul art. 39 din Regulamentul Curții3, a unui resortisant tunisian, care a fost predat de Belgia Statelor Unite, unde era trimis în judecată pentru infracțiuni de terorism și era pasibil de condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață.

Curtea a arătat, în special, că aplicarea pedepsei detențiunii pe viață unui infractor adult nu era interzisă, în sine, de nicio dispoziție din Convenție, cu condiția ca pedeapsa să nu fie disproporționată. Pe de altă parte, pentru a fi compatibilă cu art. 3, o astfel de pedeapsă nu ar trebui să fie ireductibilă de jure și de facto. Pentru a evalua această cerință, Curtea trebuia să stabilească dacă se putea considera că o persoană condamnată pe viață avea vreo perspectivă de punere în libertate și dacă legislația națională oferea posibilitatea reexaminării pedepsei detențiunii pe viață în vederea comutării/reducerii/încetării pedepsei ori a liberării condiționate a persoanei condamnate. În plus, deținutul trebuia să fie informat cu privire la condițiile acestei posibilități de reexaminare încă de la pronunțarea sentinței.

Curtea a învederat, de asemenea, că art. 3 a impus statelor contractante obligația de a nu îndepărta o persoană într-un stat în care exista un risc real ca aceasta să fie supusă unor rele tratamente interzise. În această cauză, Curtea a considerat că, având în vedere gravitatea infracțiunilor de terorism pentru care reclamantul a fost inculpat și faptul că sentința nu putea fi pronunțată decât după ce instanța de fond a luat în considerare toate circumstanțele atenuante și agravante relevante, pedeapsa discreționară a detențiunii pe viață nu ar fi excesiv de disproporționată.

Cu toate acestea, Curtea a hotărât că autoritățile americane nu au oferit în niciun moment nicio asigurare concretă că reclamantul nu va fi condamnat la pedeapsa ireductibilă a detențiunii pe viață. De asemenea, Curtea a observat că, în plus față de asigurările date, deși legislația americană prevedea diferite posibilități de reducere a pedepsei detențiunii pe viață (inclusiv prin grațiere prezidențială), care îi ofereau reclamantului o anumită perspectivă de punere în libertate, nu se prevedea nicio procedură echivalentă cu un mecanism de reexaminare a acestor pedepse în sensul art. 3 din Convenție.

Decizia unilaterală a guvernului belgian de a-l extrăda în SUA, unde domnul Trabelsi este acuzat de terorism, a avut efectul de a anula ultima cale de atac la care acesta mai avea acces. Decizia a încălcat de asemenea obligația țării de a aștepta hotărârea CEDO, în condițiile în care Curtea emisese deja, în 2011, o măsură provizorie prin care bloca extrădarea până la momentul emiterii unei hotărâri în cauză. Guvernul a depus mai multe cereri prin care a solicitat ridicarea măsurii provizorie, toate acestea fiind respinse de către Curte.

Măsurile provizorii sunt măsuri adoptate în cadrul procedurii în fața Curții și sunt obligatorii pentru statul în cauză. Acestea nu au efect asupra deciziilor ulterioare ale Curții cu privire la admisibilitatea cererilor sau fondul cauzelor respective. În cazul în care Curtea admite cererea de măsuri provizorii, expulzarea reclamantului se suspendă cât timp Curtea examinează cererea (cu toate acestea, Curtea urmărește situația reclamantului și poate revoca măsura în cursul examinării cauzei).

În decizia sa din 5 septembrie 2014, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că, în timp ce simpla condamnare la detențiune pe viață nu este neapărat disproporționată, Belgia a încălcat articolul 3 ( care interzice tortura și tratamentul inuman sau degradant ) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului prin extrădarea într-o țară în care este posibilă condamnarea la detențiune pe viață fără posibilitate de liberare condiționată. CEDO a mai relevat că Belgia nu a reușit să-și onoreze angajamentele pe care și le-a asumat prin ratificarea Convenției atunci când a hotărât să îl extrădeze pe Trabelsi fără a aștepta o hotărâre a Curții cu privire la cazul acestuia.

După cum se poate lesne constata, așa cum a apreciat și Curtea de Apel București, spre deosebire de Cauza Matthews și Johnson împotriva României, în speța mai sus rezumată, pe baza informațiilor furnizate de autoritățile americane, în cazul primului reclamant, pedeapsa detențiunii pe viață pentru primele două capete de acuzare formulate în rechizitoriu era „discreționară” și putea fi impusă o pedeapsă cu durată determinată. De asemenea, pedeapsa detențiunii pe viață care putea să fie aplicată acestuia nu părea una extrem de disproporționată, în plus, apărând a fi de jure și de facto reductibilă.

În ceea ce îl privește pe cel de-al doilea reclamant, era necesar să se facă distincție între cauza acestuia și cauza Trabelsi, având în vedere că în cea din urmă Curtea a constatat o încălcare ca urmare a faptului că instanțele belgiene nu au ținut seama de o măsură provizorie indicată de Curte, ceea ce nu a fost cazul în Cauza Matthews și Johnson împotriva României.

4. Aspecte relevante desprinse din Decizia nr.359 din 26 mai 2022 a Curții Constituționale. Această hotărâre a reprezentat, practic, cea mai importantă consecință inițială a evenimentelor mai sus prezentate.

Rezumându-ne strict la persoanele implicate în cauza analizată - deoarece a mai existat o persoană dintr-un alt dosar care a sesizat Curtea Constituțională a României cu privire la aceleași texte de lege – vom învedera că prin Încheierea/F din 14 iulie 2021, pronunțată în Dosarul nr.4628/2/2021, Curtea de Apel București – Secția a II-a penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.52 alin.3 și ale art.57 alin.5 și 6 din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, excepție ridicată de Murray Michael Matthews. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia a apreciat că dispozițiile legale criticate sunt lipsite de claritate și previzibilitate deoarece reglementează o măsură preventivă care nu se regăsește în Codul de procedură penală.        Totodată, noțiunea de „arestare provizorie în vederea extrădării” nu este definită de dispozițiile Legii nr.302/2004 sau de cele ale Codului de procedură penală, nefiind prevăzută nicio durată pentru care această măsură poate fi dispusă. A susținut că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, este esențial să fie clar definite condițiile privării de libertate în temeiul dreptului intern și ca legea însăși să fie previzibilă în aplicarea sa, pentru a întruni criteriul de legalitate stabilit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Elementele care trebuie luate în considerare atunci când este evaluată „calitatea legii” includ, în special, existența unor dispoziții legale clare privind dispunerea detenției, menținerea acestei măsuri și stabilirea duratei acesteia, precum și existența unei căi de atac efective prin care reclamantul să poată contesta legalitatea și durata detenției. Nicio privare de libertate nu trebuie realizată în mod arbitrar, aceasta trebuind să respecte și principiul proporționalității. Lipsa unei definiții sau a unor criterii pentru stabilirea conținutului măsurii „arestării provizorii în vederea extrădării”, a regimului juridic al acesteia, precum și lipsa criteriilor concrete de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii sunt echivalente cu lipsa de previzibilitate a legii, cu consecința încălcării garanțiilor libertății individuale prevăzute de art.23 din Constituție.

Curtea a reamintit că o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă, să instituie norme clare, previzibile şi accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul. Norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi.

Astfel, Curtea a constatat că „arestul provizoriu în vederea extrădării” reprezintă o formă de privare de libertate și nu poate fi încadrat între măsurile preventive privative de libertate prevăzute de normele procesual penale, acestea fiind indisolubil legate de existența unui proces penal ce se declanșează și se desfășoară potrivit Codului de procedură penală. Prin urmare, semnificaţia noțiunii anterior menționate poate fi determinată prin interpretarea gramaticală şi sistematică a reglementărilor relative la procedura extrădării de către orice persoană care cunoaşte sensul comun al cuvintelor din vocabularul limbii române şi, cu atât mai mult, dacă o astfel de persoană apelează la consultanţă juridică de specialitate. Așa fiind, Curtea a constatat că, prin raportare la exigenţele mai sus arătate, noțiunea de „arest provizoriu în vederea extrădării” respectă standardele de calitate a legii, impuse de dispoziţiile art.1 alin. 5 din Constituţie.

Referitor la inexistența unor garanții împotriva arbitrariului în ceea ce privește măsura arestului provizoriu în vederea extrădării, precum și la imposibilitatea aplicării unor măsuri mai puțin invazive decât detenția, Curtea, a apreciat următoarele: procedura dispunerii măsurii arestului în cadrul soluționării cererilor de extrădare comportă două etape. Prima etapă debutează cu sesizarea curții de apel competente, de către procurorul general al parchetului competent, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării provizorii în vederea extrădării persoanei extrădabile şi are ca finalitate fie admiterea cererii de extrădare și prelungirea/dispunerea privării de libertate, fie respingerea cererii de extrădare și punerea persoanei în libertate. A doua etapă debutează cu admiterea de către curtea de apel a cererii de extrădare și dispunerea menținerii stării de arest provizoriu și se încheie la data stabilită între statul solicitant și statul solicitat pentru efectuarea predării persoanei extrădate. Etapa se poate finaliza fie ca urmare a împlinirii termenelor prevăzute la art.57 alin. 5 din Legea nr.302/2004, fie ca urmare a stabilirii unei noi date de predare a persoanei extrădate, în temeiul art.57 alin. 6 din Legea nr.302/2004 coroborat cu art.56 alin. 3 din același act normativ. În mod excepțional, în caz de forţă majoră, care împiedică predarea sau primirea persoanei extrădate, Legea nr.302/2004 prevede că autorităţile române şi cele ale statului solicitant se vor pune de acord asupra unei noi date de predare, potrivit art.57 alin 6, fără ca actul normativ să conțină vreo reglementare relativă la măsura arestării provizorii în vederea extrădării persoanei aplicabilă în acest caz. Acest stadiu al procedurii debutează la finalizarea celei de-a doua etape, anterior menționate, ca urmare a imposibilității realizării predării/preluării persoanei extrădate, dar, în ceea ce privește încheierea acestuia, nu se poate determina un moment general valabil, aplicabil tuturor ipotezelor.

Dispozițiile art.52 alin. 3 din Legea nr.302/2004, criticate în prezenta cauză, fac parte din ansamblul legislativ ce reglementează debutul celei de-a doua etape a arestului în vederea extrădării, referindu-se la momentul procesual al admiterii cererii de extrădare și al dispunerii menținerii stării de arest provizoriu în vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate.

Dispunerea menținerii stării de arest provizoriu în vederea extrădării reprezintă etapa subsecventă soluționării cererii de extrădare, în condițiile în care persoana extrădabilă se află, în momentul pronunțării hotărârii, sub măsura arestului provizoriu în vederea extrădării. Pentru persoanele extrădabile, care în momentul pronunțării hotărârii de extrădare se aflau sub imperiul măsurii arestului la domiciliu, a controlului judiciar sau a cauțiunii, prin hotărârea de extrădare se va dispune arestarea persoanei extrădate în vederea predării, potrivit art.43 alin. 6 din Legea nr.302/2004.

Este un principiu fundamental că nicio detenție care este arbitrară nu poate fi compatibilă cu art.5 paragraful 1, iar noțiunea de „caracter arbitrar” din art.5 paragraful 1 se extinde dincolo de lipsa de conformitate cu legislația națională, astfel încât o privare de libertate poate fi legală, din punctul de vedere al dreptului intern, dar să fie totuși arbitrară și, prin urmare, contrară Convenției. Pentru a nu fi catalogată drept arbitrară, detenția în temeiul art.5 paragraful 1 lit.f) trebuie să fie efectuată cu bună credință; trebuie să fie strâns legată de motivul de detenție invocat de Guvern; locul și condițiile de detenție trebuie să fie adecvate; iar durata detenției nu trebuie să depășească durata necesară în mod rezonabil pentru scopul urmărit. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat că privarea de libertate în temeiul art.5 paragraful 1 lit.f) este acceptabilă numai atât timp cât procedura de extrădare este în curs. Dacă această procedură nu este efectuată cu diligența necesară, detenția încetează să mai fie permisă în temeiul art.5 paragraful 1 lit.f).

În ceea ce privește durata privării de libertate în această etapă a procedurii extrădării, deși legiuitorul nu a prevăzut expres o durată maximă, aceasta poate fi determinată prin însumarea termenelor prevăzute de legiuitor în dispozițiile art.52, 53 și 56 din Legea nr.302/2004. Totodată, având în vedere că scopul privării de libertate în această etapă a procedurii extrădării este acela de a pune în executare hotărârea pronunțată, prin predarea persoanei extrădate statului solicitant, Curtea a observat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.5 paragraful 1 lit.f) din Convenție pentru ca detenția să nu fie catalogată drept arbitrară și apreciază că este justificată opțiunea legiuitorului de a nu reglementa o obligație de verificare periodică a măsurii preventive privative de libertate și nici posibilitatea înlocuirii acestei măsuri cu o altă măsură.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.52 alin. 3 din Legea nr.302/2004 este neîntemeiată, respingând-o în consecință.

În ceea ce privește dispozițiile art.57 alin. 5 și 6 din Legea nr.302/2004, criticate în prezenta cauză, acestea fac parte din ansamblul legislativ ce reglementează acel stadiu al procedurii ce intervine ca urmare a apariției unui caz de forță majoră ce face imposibilă predarea/preluarea persoanei extrădate, situație ce determină menținerea măsurii arestului provizoriu pe o durată nedeterminată.

Regula este cea potrivit căreia dacă persoana extrădată nu va fi preluată la data stabilită, ea va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile, socotit de la această dată, care poate fi prelungit cu încă cel mult 15 zile. Astfel, măsura arestării în vederea predării încetează de drept dacă persoana extrădată nu este preluată de autoritățile competente ale statului solicitant, în termen de 30 de zile de la data convenită inițial pentru predare. Această concluzie rezultă din coroborarea dispozițiilor art.43 alin. 7 cu cele ale art.57 alin. 5 din Legea nr.302/2004. Legiuitorul a reglementat încetarea de drept a măsurii privative de libertate luate față de persoana extrădată, cu consecința punerii acesteia în libertate, la expirarea unui termen de maxim 30 de zile calculat de la data stabilită pentru predare între statul solicitat și statul solicitant. Cu alte cuvinte, în această etapă persoana extrădată va putea fi menținută în arest doar o perioadă de maximum 30 de zile.

Legiuitorul a reglementat în cadrul art.57 alin.6 din Legea nr.302/2004, ca o excepție de la această regulă, cazul în care predarea sau preluarea persoanei extrădate este împiedicată de un caz de forţă majoră, situație în care nici expres, nici implicit nu a prevăzut o durată maximă a măsurii privării de libertate a arestului în vederea predării persoanei extrădate.

Noțiunea de „forță majoră” nu este definită de Legea nr.302/2004, neexistând vreo reglementare de acest fel nici în Codul de procedură penală și nici în Codul penal. În schimb, potrivit art.1351 alin. 2 din Codul civil, „forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil”. Totodată, alte acte normative prevăd, în cadrul materiei ce o reglementează, că forța majoră semnifică un eveniment imprevizibil, inevitabil şi insurmontabil, care generează imposibilitatea temporară sau definitivă de îndeplinire/executare, parţială ori totală, a anumitor obligații/operaţiuni (în acest sens sunt: art. 2 pct.18 din Legea petrolului nr.238/2004; art.28 alin.2 din Legea nr.300/2005 privind instituirea sistemului de certificate de import şi de export pentru produse agricole). Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, sintagma „caz de forță majoră” semnifică acea „situație în care cineva nu poate acționa sau proceda așa cum ar dori, din cauza unor constrângeri”.

Așa fiind, în ceea ce privește procedura extrădării, Curtea a apreciat că un caz de forță majoră este acel eveniment străin de conduita autorităților statului solicitant sau a statului solicitat, care nu poate fi prevăzut de către acestea și a cărui apariție nu poate fi evitată sau surmontată, astfel că efectele acestuia nu pot fi limitate, chiar în condițiile depunerii de către autoritățile respective a tuturor diligențelor. Totodată, Curtea reține că este imperioasă existența unei legături de cauzalitate între apariția/producerea efectelor cazului de forță majoră și imposibilitatea predării/preluării persoanei extrădate la data stabilită între statul solicitat și statul solicitant. O altă caracteristică a cazului de forță majoră, inclusiv în ceea ce privește procedura extrădării, este cea potrivit căreia durata existenței acestuia nu poate fi cuantificată, cazul de forță majoră putându-și produce efecte pe durate de timp diferite.

În acest context, Curtea a observat că în cazul apariției cazului de forță majoră, indiferent de durata acestuia în timp, legiuitorul nu a prevăzut nicio procedură în ceea ce privește măsura privativă de libertate sub imperiul căreia se află persoana extrădată. Cu alte cuvinte, din momentul în care predarea/preluarea persoanei extrădate statului solicitant este împiedicată ca urmare a apariției unui caz de forță majoră, persoana respectivă va rămâne privată de libertate pe o perioadă nedeterminată de timp.

Cu toate că și în acest caz scopul măsurii privării de libertate rămâne același, și anume punerea în executare a hotărârii de extrădare, aplicarea măsurii în această fază a procedurii extrădării se va realiza pe o perioadă nelimitată în timp și în lipsa unei proceduri clare și previzibile. Simpla existență a acestui scop nu poate constitui, în sine, un motiv suficient pentru menținerea unei privări de libertate pe o durată nedeterminată. Aceasta deoarece deși, pentru a fi dispusă măsura privativă de libertate, este suficient să fie în curs o procedură de extrădare, pentru ca aceasta să nu capete un caracter arbitrar trebuie îndeplinite și alte condiții.

Curtea Constituțională a apreciat că, în cadrul acestei etape a procedurii extrădării, legiuitorul trebuie să prevadă instanța competentă, modalitatea de verificare a măsurii privării de libertate a persoanei extrădate, competența instanței de a verifica existența cazului de forță majoră, de a verifica în ce măsură autoritățile implicate puteau să prevadă apariția cazului de forță majoră, să evite apariția acestuia sau să limiteze efectele acestuia, de a verifica existența legăturii de cauzalitate între apariția cazului de forță majoră și imposibilitatea predării/preluării persoanei extrădate la data stabilită între statul solicitat și statul solicitant (acestea din urmă reprezentând aspecte ale conduitei autorităților implicate ce țin de realizarea cu bună-credință a atribuțiilor lor legale). Totodată, legiuitorul trebuie să reglementeze o procedură care să poată face posibilă examinarea de către instanță a existenței unei posibilități reale de extrădare a persoanei în cauză, în condițiile apariției unui caz de forță majoră a cărui întindere în timp nu poate fi stabilită a priori. Legiuitorul are obligația reglementării unei proceduri care, pe de o parte, să permită instanței ca, în urma analizării tuturor aspectelor incidente, să stabilească dacă privarea de libertate în scopul extrădării a fost de la început justificată și rămâne astfel în continuare și, pe de altă parte, să permită instanței să dispună încetarea măsurii privative de libertate sau înlocuirea acesteia cu altă măsură, în cazul în care se depășește cea necesară în mod rezonabil pentru scopul urmărit.

Curtea a constatat că, în prezent, legea nu reglementează o procedură aplicabilă în ceea ce privește analiza măsurii privative de libertate sub imperiul căreia se află persoana extrădată, în cazul în care predarea acesteia nu a putut fi realizată deoarece a intervenit un caz de forță majoră, lăsând, în acest mod, loc arbitrarului. Lipsa unor reglementări clare și previzibile în materia privării de libertate a persoanei extrădate, a cărei predare la data stabilită între statul solicitat și statul solicitant nu a fost realizată din cauza apariției unui caz de forță majoră, constituie premisa unor interpretări şi aplicări arbitrare/aleatorii ale prevederilor legale, cu consecința atribuirii unui caracter arbitrar chiar măsurii restrângerii exercițiului libertății individuale. Mai mult, apariția unui caz de forță majoră în cadrul procedurii extrădării, în condițiile în care legiuitorul nu a prevăzut o procedură aplicabilă acestei situații, are drept consecință menținerea unei stări de privare de libertate față de o persoană pe o perioadă nedeterminată.

Or, legiuitorul nu a prevăzut nicio procedură aplicabilă în situația apariției unui caz de forță majoră în cursul procedurii extrădării, ceea ce determină încălcarea exigențelor constituționale ale art.1 alin. 3 și 5 și ale art.23 alin.1, 2 și 9 interpretate, conform art.20 alin. 1 din Constituție, în lumina prevederilor convenționale ale art.5 paragraful 1.

Instanța judecătorească în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate nu a calificat expres situația intervenită față de cele două persoane extrădate ca fiind un caz de forță majoră. În acest context, din perspectiva privării de libertate a persoanelor extrădate ulterior pronunțării hotărârii de extrădare, singurele posibilități legislative reglementate de Legea nr.302/2004 sunt fie menținerea măsurii privative de libertate pe o perioadă de maximum 30 de zile (regula), fie constatarea intervenirii unui caz de forță majoră ce înlătură de la aplicare dispozițiile ce prevăd perioada anterior menționată (excepția).

Având în vedere cele anterior expuse, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma „sub rezerva cazului prevăzut la alin. 6” cuprinsă în art. 57 alin. 5 din Legea nr.302/2004 și dispozițiile art.57 alin. 6 din același act normativ sunt neconstituționale.

5. Critica modificărilor operate de legiuitor subsecvente Deciziei nr.359 din 26 mai 2022 a Curții Constituționale. În urma deciziei Curții Constituționale, Legea nr. 302/2004 a fost modificată prin Legea nr. 306 din 16 noiembrie 2022, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 1110 din 17 noiembrie 2022, iar noile dispoziții au intrat în vigoare la data de 20 noiembrie 2022.

În fapt, articolul I al actului normativ mai sus menționat a adus modificări mai multor texte ale legii privind cooperarea judiciară în materie penală, nu doar celor care vizează problematica extrădării pasive, dar, dat fiind demersul nostru, ne vom rezuma la cele din urmă, iar dintre acestea doar la cele care vizează domeniul nostru de interes.

Astfel, articolul 43 alineatul 3 s-a modificat, având următorul cuprins:

„ (3) Arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune și este prelungită de același complet învestit cu soluționarea cererii de extrădare, prin încheiere, fără ca durata totală a arestării provizorii, până la predarea efectivă către statul solicitant, să poată depăși 180 de zile. După întocmirea hotărârii prin care s-a dispus arestarea, judecătorul emite de îndată mandat de arestare provizorie în vederea extrădării. Prevederile Codului de procedură penală cu privire la conținutul și executarea mandatului de arestare se aplică în mod corespunzător. ”

După articolul 55 s-a introdus un nou articol, art. 55/1, cu următorul cuprins: „ Procedura în cazul unei încălcări a drepturilor sau libertăților fundamentale

(1) În cazul în care, după rămânerea definitivă a hotărârii de extrădare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale în procedura de extrădare ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluționării amiabile a litigiului dintre stat și reclamant, hotărârea definitivă este supusă revizuirii.

(2) Dispozițiile art. 19 alin. 3 - 6 se aplică în mod corespunzător. Cererea de revizuire poate fi formulată de către parchetul de pe lângă curtea de apel care a pronunțat hotărârea de extrădare, din oficiu sau la sesizarea Ministerului Justiției, ori de către persoana extrădată. Termenul de 5 zile se calculează de la data la care titularul cererii de revizuire a luat cunoștință, pe orice cale, de hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului.”

Articolul 57 alineatele 5 și 6 s-au modificat, având următorul cuprins:

„ (5) Dacă persoana extrădată nu va fi preluată la data stabilită, ea va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile, socotit de la această dată; acest termen nu va putea fi prelungit decât cel mult cu încă 15 zile.

(6) Prin excepție de la prevederile alin. 5, în caz de forță majoră, care împiedică predarea sau primirea persoanei extrădate, autoritățile române și cele ale statului solicitant se vor pune de acord asupra unei noi date de predare, fără ca durata arestării provizorii totale, până la data predării, să poată depăși 180 de zile. ”

Dintre cele patru articole mai sus menționate, art. 19 și 55/1 nu sunt incidente propriu-zis cauzei analizate, instituind două cazuri de revizuire a hotărârii definitive de extrădare ( dacă persoana a cărei extrădare se solicită dobândește calitatea de solicitant de azil ori acesteia i se recunoaște calitatea de cetățean român sau de beneficiar al statutului de refugiat ori al protecției subsidiare în România între data rămânerii definitive a hotărârii de extrădare și data convenită pentru predare sau dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale în procedura de extrădare ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluționării amiabile a litigiului dintre stat și reclamant ), precum și procedura aferentă.

Conform notei explicative referitoare la legislația de modificare, art. 43 a fost modificat în scopul clarificării confuziei existente la nivel național în ceea ce privește noțiunile de „ arestare provizorie în vederea extrădării ” și „ arestare în vederea predării ”, precum și în ceea ce privește durata acestor măsuri. Modificările respective au fost adoptate pentru a reflecta faptul că arestarea în contextul procedurii de extrădare este o noțiune cu un caracter unic ( special ), care permite privarea de libertate a unei persoane pentru o perioadă de maximum 180 de zile, până la predarea efectivă a acesteia.

        Urmează să observăm că așa-numita confuzie la care se face referire a fost generată, practic, de două motive.

a) Primul motiv constă în utilizarea a două denumiri parțial diferite în scopul fixării identitare a două perioade diferite - arestare provizorie în vederea extrădării pentru perioada de dinaintea hotărârii de extrădare, fie ea de  admitere sau de respingere; respectiv arestare în vederea predării pentru perioada de după hotărârea de extrădare, arestare necesară doar în cazul unei hotărâri de admitere.

Opinia noastră este că diferențierea terminologică, voită sau nu de legiuitor, era/este una corectă deoarece, pe lângă necesitatea sublinierii caracterului nepreventiv al acesteia, ea concretiza natura diferită a celor două tipuri de arestare, numai prima dintre acestea putând fi calificată ca fiind provizorie. Orice stare de arest, chiar și nepreventiv - ca în cauza de față - are, desigur, un caracter provizoriu, dar nu acesta trebuie să fie argumentul care a impus acest atribut stării de privare de libertate aferente perioadei de dinaintea hotărârii de extrădare. Singura explicație rațională pentru o astfel de caracteristică nu poate fi decât aceea că atât timp cât nu se cunoaște soluția instanței asupra cererii de extrădare, măsura nu poate fi decât una provizorie, sub rezerva admiterii cererii de extrădare. În acest sens, „ arestare provizorie în vederea extrădării ” se poate citi „ arestare provizorie în vederea pronunțării asupra extrădării. ”

Instanța poate dispune, conform art. 43 alin. 5 din Legea nr. 302/2004, în perioada de dinaintea hotărârii de extrădare și alte măsuri mai ușoare restrictive de drepturi - arest la domiciliu, control judiciar sau pe cauțiune - și care au, tot un caracter provizoriu în sensul particular subliniat în cele ce preced. Deși textul legii nu prevede în mod expres o astfel de posibilitate, este evident că aceste măsuri mai ușoare pot fi luate încă de la momentul sesizării de către unitatea de parchet, nu doar prin înlocuire, subsecvent dispunerii unei arestări provizorii inițiale.

Toate aceste măsuri - așa cum se afirmă și în expunerea de motive, dar numai cu privire la cea a arestării - reprezintă, în realitate măsuri cu caracter sui-generis chiar dacă sunt preluate din materia măsurilor preventive din moment ce luarea, menținerea ori încetarea acestora au loc în condiții proprii, diferite de cele prevăzute de art. 202 și următoarele din Codul de procedură penală.

 Spre deosebire de perioada de dinainte de hotărârea de extrădare, perioada de după rămânerea definitivă a unei hotărâri de admitere nu poate face obiectul decât al unei arestări nepreventive, dar și neprovizorii ( nu și nelimitate, desigur ), câtă vreme, fideli punctului de vedere exprimat anterior, s-a statuat definitiv asupra necesității extrădării persoanei solicitate.

Totuși, legiuitorul și-a adus propria contribuție la inconsecvența terminologică creatoare de confuzie, stipulând în articolul 52 alin. 3, nemodificat prin Legea nr. 306/2022, că „ în cazul în care curtea de apel constată că sunt îndeplinite condițiile de extrădare, hotărăște admiterea cererii de extrădare, dispunând totodată menținerea stării de arest provizoriu în vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate, conform art. 57. ”

Din această ultimă prevedere se poate deduce fie că și în perioada ulterioară rămânerii definitive a hotărârii de extrădare ar fi vorba tot despre o arestare provizorie în vederea extrădării ( dar în sensul larg al termenului , nu în sensul restrâns anterior arătat ) ceea ce ar intra în conflict cu dispozițiile art. 43 alin. 6 care se referă, explicit, la noțiunea de „ arestare în vederea predării ”  ; fie că natura arestării, ca urmare a menținerii acesteia, se transformă din „ arestare provizorie în vederea extrădării „ în „ arestare în vederea predării. ”

În plus, mai trebuie remarcat că potrivit acelorași dispoziții ale art. 52 alin. 3 mai sus prezentat se omite, practic, ipoteza în care la momentul admiterii cererii de extrădare persoana solicitată nu se află în stare de arestare provizorie, beneficiind, după cum am arătat, de o măsură mai ușoară restrictivă de drepturi. Evident că, în această situație instanța nu va menține ceea ce nu există, ci va dispune luarea măsurii arestării, în mod obligatoriu, deoarece altfel nu se poate asigura faptul predării persoanei solicitate.

Revenind la țelul legislatorului de a „ clarifica confuzia existentă la nivel național în ceea ce privește noțiunile de arestare provizorie în vederea extrădării și arestare în vederea predării ”, se constată cu ușurință atât din textele astfel cum au fost modificate, cât și din cele învederate în cele ce preced că acest scop nu a fost atins din moment ce art. 43 alin. 6 din Legea 302/2004 care introduce noțiunea de arestare în vederea predării nu a fost modificat.

Ceea ce se poate constata este că prin modificarea art. 57 alin. 6 din Legea 302/2004 în sensul precizării faptului că durata arestării provizorii totale, până la data predării, nu poate depăși 180 de zile, s-a consfințit - contrar opiniei noastre - identitatea dintre cele două noțiuni ce fac obiectul analizei acestui subpunct.

Deși poate părea o discuție mai mult teoretică și doar de ordin terminologic, iată că practica a demonstrat că orice inadvertențe de acest fel pot fi speculate de cei interesați, cu posibile consecințe asupra stării de libertate individuală.

b) Al doilea motiv al așa-zisei confuzii este dat de împrejurarea că potrivit textelor de lege incidente mai sus relevate, astfel cum arătau acestea anterior modificărilor operate prin Legea nr. 306 din 16 noiembrie 2022, nu era prevăzută posibilitatea verificării periodice a stării de arest a persoanei solicitate decât în perioada de până la emiterea hotărârii de extrădare. Or, Curtea Constituțională a statuat că acest mod de reglementare era unul justificat și constituțional doar cătă vreme această stare de arest nu dobândea caracter nelimitat datorită unei cauze de forță majoră apărut ulterior acestui moment, până la predarea efectivă. Cu alte cuvinte, doar dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de extrădare nu s-ar fi depășit termenul maxim de 30 de zile alocat predării de către art. 57 alin. 5 din Legea nr. 304/2002 chiar și cu intervenirea vreunui caz de forță majoră.

Dar dacă respectiva stare de arest se prelungea pe un termen imprevizibil din punctul de vedere al duratei acestuia, caracterul arbitrar al lipsirii de libertate devenind în acest fel fățiș, se impunea cu necesitate stabilirea unor astfel de verificări, asemănătoare cu cele din materia măsurilor preventive, cu tot cortegiul de posibilități survenite ulterior - înlocuirea cu alte măsuri afectând libertatea de mișcare mai ușoare sau chiar revocarea ( de data aceasta ea însăși una provizorie, până la  momentul punerii în executare a predării când se impune din nou arestarea persoanei solicitate ).

De lege lata, s-a optat pentru o abordare cu caracter global și care să nu mai împartă durata totală a arestării în cele două subperioade, de dinainte și de după hotărârea de extrădare. Aceasta rezultă din:

- păstrarea denumirii de arestare provizorie în vederea extrădării pentru întreaga durată de până la predare ( cu excepția pe care am arătat-o anterior dată de art. 43 alin. 6 din Legea 302/2004 );

- extinderea termenului maxim de 180 de zile pentru întreaga perioadă în care persoana solicitată este arestată, inclusiv la domiciliu ( art. 57 alin. 6 modificat );

- menținerea disp. art. 43 alin. 9 din Legea 302/2004 ca unic text referitor la calea de atac împotriva încheierilor prin care s-a dispus luarea, menținerea, înlocuirea sau încetarea măsurii arestării provizorii în vederea extrădării ( aliniatele 8 și 9 ale art. 52, precum și art. 53 se referă la contestația împotriva hotărârii asupra extrădării ). Acest text stipulează că respectiva încheiere „ poate fi atacată separat cu contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Dosarul va fi înaintat instanței ierarhic superioare în termen de 48 de ore, iar contestația se judecă în termen de 5 zile de la înregistrarea cauzei. Contestația formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menținerea măsurii arestării provizorii nu este suspensivă de executare.” Prin urmare, acest text de lege se va aplica și în ipoteza încheierilor vizând eventuale măsuri nonpreventive de restrângere a libertății personale ulterioare momentului rămânerii definitive a hotărârii de extrădare, până la predare.

În acest fel, legiuitorul a respectat doar parțial și indirect cele statuate de către Curtea Constituțională a României la punctul 61 din Decizia nr. 359/2022 anterior prezentată și în care se menționează limpede că acesta trebuie să identifice situațiile ce determină menținerea măsurii privării de libertate a persoanei extrădate după împlinirea termenelor prevăzute de art.43 alin. 7 coroborat cu art.57 alin. 5 din Legea nr.302/2004 și să  reglementeze un cadru clar și previzibil care să prevadă definirea măsurii, condițiile ce stau la baza dispunerii/prelungirii măsurii, durata maximă a fiecărei dispuneri/prelungiri, conținutul acesteia, calea de atac etc.

 În acest moment al expunerii, pentru o scurtă privire comparativă, este interesat de observat că și în materia executării de către autoritățile române a unui mandat european de arestare, procedură prevăzută de către Capitolul al III-lea din cadrul Titlului al III-lea al Legii nr. 302/2004, există aceeași terminologie duală generatoare de interpretări caracteristică materiei extrădării pasive analizate, de data aceasta una adaptată la specificul acestei proceduri: arestare provizorie în vederea predării și arestare în vederea predării. Spre exemplu, dacă în materia reținerii și arestării în baza semnalării introduse în Sistemul de Informații Schengen, art. 102 utilizează cu precădere noțiunea de arestare provizorie în vederea predării, în cazul procedurii de executare a mandatului european de arestare, art. 104 utilizează noțiunea de arestare în vederea predării.  

6. Aspecte concluzive. În situația unor cereri de extrădare, este necesar ca instanțele de drept comun să aibă o abordare în două etape pentru aprecierea existenței riscului ca, în urma extrădării, să fie încălcat art. 3 din Convenție, prin impunerea unei pedepse cu detențiunea pe viață ireductibile. Atunci când persoana solicitată nu a fost încă condamnată, aceasta trebuie să demonstreze mai întâi că, în cazul condamnării sale, există un risc real să i se aplice pedeapsa detențiunii pe viață fără posibilitatea liberării condiționate, fără a se lua în considerare în mod corespunzător toți factorii atenuanți și agravanți relevanți. Ulterior, doar în cazul în care persoana în cauză stabilește existența unui astfel de risc, instanța trebuie să examineze dacă, din momentul condamnării, există un mecanism de revizuire care permite autorităților naționale să ia în considerare progresele făcute de un deținut în direcția îndreptării sau orice alt motiv de punere în libertate pe baza comportamentului său sau a altor circumstanțe personale relevante.

Așadar, în cazul în care răspunsul la prima chestiune este negativ ( persoana nu este supusă unui astfel de risc ), a doua problemă rămâne fără obiect, dispunându-se respingerea cererii, la fel ca și în ipoteza unui răspuns negativ doar la cea de-a doua chestiune ( adică persoana este supusă unui astfel de risc, dar nu există un mecanism de revizuire a hotărârii de condamnare la pedeapsa cu detențiunea pe viață ireductibilă ).

Autoritățile judiciare au obligația, dacă este cazul, să verifice periodic starea de arest a persoanei solicitate atât înaintea rămânerii definitive a hotărârii de extrădare, cât și ulterior acesteia, până la predarea efectivă. Acest aspect a fost remediat, în modalitatea relevată anterior, nu lipsită de critică, prin adoptarea Legii nr. 306/2022 întrucât Legea nr. 302/2004 nu conținea dispoziții legale specifice pentru cea de-a doua perioadă în discuție.

În cazul în care procedura de expulzare sau de extrădare este suspendată provizoriu, ca urmare a unei cereri având ca obiect luarea de măsuri provizorii, acest lucru în sine nu face detenția persoanei în cauză nelegală, cu condiția ca autoritățile să aibă în vedere în continuare expulzarea, într-o etapă ulterioară, și ca detenția respectivă să nu fie prelungită în mod nerezonabil, aspect care, de asemenea, a fost reglementat prin Legea nr. 306/2022 prin clarificarea faptului că perioada maximă totală pentru care se poate dispune arestarea, de 180 de zile, se calculează până la predarea efectivă a persoanei solicitate.

Deși prin Decizia nr.359 din 26 mai 2022 a Curții Constituționale s-a statuat că modalitatea de reglementare a dispozițiilor art. 57 alin. 5 și 6 din Legea nr.302/2004 în forma anterioară a acestora lasă posibilitatea autorităților de a menține o persoană extrădată în stare de privare de libertate fără a fi incidentă vreo procedură clară și previzibilă menită să asigure respectarea exigențelor constituționale și convenționale, totuși, modificările survenite, astfel cum au fost acestea prezentate în cele ce preced, sunt unele destul de sumare și care nu satisfac, în opinia noastră, dezideratul respectiv.

Apreciem că legiuitorul nu și-a îndeplinit în totalitate obligația identificării situațiilor ce determină menținerea măsurii privării de libertate a persoanei extrădate după împlinirea termenelor prevăzute de art. 43 alin. 7 coroborat cu art. 57 alin. 5 din Legea nr.302/2004 și reglementării unui cadru clar și previzibil care să prevadă definirea măsurii, condițiile ce stau la baza dispunerii/prelungirii măsurii, durata maximă a fiecărei dispuneri/prelungiri, conținutul acesteia, calea de atac etc.

Spre exemplu, pe lângă aspectele învederate anterior la punctul 5 referitoare la critici aduse modificărilor operate de legiuitor prin Legea nr. 306/2022, urmează să mai constatăm că impunerea unei limitări totale temporale, în cazul nostru  de 180 de zile, chiar și în cazul existenței unui caz de forță majoră nu face altceva decât să determine incidența problematicii expuse anterior cu privire la Cauza Trabelsi împotriva Belgiei dacă respectivul caz de forță majoră este dat de existența unor măsuri provizorii prin care se blochează extrădarea, măsuri stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în temeiul art. 39 din Regulamentul Curții în interesul bunei desfășurări a procedurii.

Or, în cauza respectivă, reamintim că decizia unilaterală a guvernului belgian de a-l extrăda în SUA, unde domnul Trabelsi era acuzat de terorism, a avut efectul de a anula ultima cale de atac la care acesta mai avea acces. S-a stabilit că decizia respectivă a încălcat de asemenea obligația țării de a aștepta hotărârea CEDO, în condițiile în care Curtea emisese deja o măsură provizorie prin care bloca extrădarea până la momentul emiterii unei hotărâri în cauză.

Din moment ce măsurile provizorii sunt măsuri adoptate în cadrul procedurii în fața Curții și sunt obligatorii pentru statul în cauză, în situația în care Curtea admite cererea de măsuri provizorii, expulzarea reclamantului se suspendă cât timp Curtea examinează cererea. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a relevat, în consecință, că Belgia nu a reușit să-și onoreze angajamentele pe care și le-a asumat prin ratificarea Convenției atunci când a hotărât să îl extrădeze pe Trabelsi fără a aștepta o hotărâre a Curții cu privire la cazul acestuia.

 Singura protecție aparentă pentru a se împiedica fie menținerea persoanei arestate pentru o durată mai lungă decât cea legală, de 180 de zile, dacă onorata Curte nu se pronunță în acest interval asupra deblocării extrădării; fie expulzarea acesteia în interiorul termenului maximal, dar cu încălcarea dispoziției CEDO se desprinde chiar din ceea ce Curtea a învederat în cauza Trabelsi: Curtea urmărește situația reclamantului și poate revoca măsura în cursul examinării cauzei. Dar dacă nu o face ?

Apreciem, așadar, necesitatea unei intervenții legislative care să lămurească și această chestiune, eventual prin reformularea excepției prevăzute de către art. 57 alin. 6 din Legea nr. 302/2004 ținându-se cont de jurisprudența CEDO relevată. Din păcate, așa cum s-a remarcat cu multe alte ocazii de către specialiștii dreptului, este loc de mult mai bine în această operă de legiferare, fie aceasta originală ori modificatoare.

1 Pentru alte aspecte privind mandatul european de arestare, în afara dispozițiilor specifice cuprinse de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală, a se vedea site-ul eur-lex.europa.eu

2 Pentru lectura întregii hotărâri, a se vedea juridice.ro, Cauze CEDO 2024, 6 noiembrie 2024

3 A se vedea www.hudoc.echr.coe.int,  Cererea nr. 22854/20, hotărârea Marii Camere din 3 noiembrie 2022

4 A  se vedea www.stradalex.eu, Cererea nr. 20672/15, hotărârea Secției a 5-a din 30 iunie 2016

5 A se vedea www.hudoc.echr.coe.int, cauzele Ahmed împotriva României, cererea nr. 34621/03, pct. 44 din 13 iulie 2010; H.S. și alții împotriva Ciprului, cererea nr. 41753/10 și alte 13 cereri, pct. 311 din 21 iulie 2015; M.D. și alții împotriva Rusiei, cererea nr. 71321/17 și alte 8 cereri, pct. 125 din 14 septembrie 2021

6 Pentru o cauză CEDO practic identică cu cea prezentată, având la bază aceeași situație de fapt și provenind din același set de cereri de extrădare către SUA, dar în care este vorba despre un cetățean român, a se vedea www.hudoc.echr.coe.int, Cauza Lazăr împotriva României, Cererea nr. 20183/21, hotărârea Secției a 4-a, tot din 9 aprilie 2024

7 A se vedea www.asylumlawdatabase.eu, Cererea nr. 140/10, hotărârea fostei Secții a 5-a din 4 septembrie 2014

8 A se vedea Decizia nr.315 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1130 din 24 noiembrie 2020

9 Pentru alte aspecte vizând problematica extrădării, a se vedea D. Lupașcu, M. Mareș, Extrădarea pasivă. Aspecte teoretice și practice, Revista Pandectele Române, nr. 5/2017

10 Decizia nr.444 din 10 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.318 din 11 mai 2007

11 Decizia nr.415 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.679 din 28 iulie 2005

12 A se vedea www.asylumlawdatabase.eu, hotărârea Marii Camere pronunțată în Cauza Khlaifia și alții împotriva Italiei, cererea nr. 16483/12, pct. 92 din 15 decembrie 2016

13 A se vedea Decizia nr.712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.33 din 15 ianuarie 2015, pct. 24 și 26

14 Pentru o prezentare cu caracter generalist asupra Cauzei Matthews și Johnson împotriva României, a se vedea C. Sutiman, ÎCCJ. Formularea unei plângeri la CEDO în legătură cu procedura de extrădare reprezintă o împiedicare la executarea cererii de extrădare. Cazul de contestaţie la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) a doua teză din C. proc. pen., www.juridice.ro, 12 ianuarie 2024

15 Pentru critici privind alte aspecte, spre exemplu privind modul în care este interpretată în practica judiciară relația dintre Legea nr. 302/2004 și Tratatul de extrădare dintre România și Statele Unite ale Americii în privința regulii „ ne bis in idem ” în materia extrădării, a se vedea D. Lupașcu, Al. Reznic, Extrădare pasivă. Aplicarea principiului ne bis in idem în relația dintre România și Statele Unite ale Americii, Revista română de drept penal al afacerilor, nr. 2/2023