Articol 3

Tudoran A. Mihai Viorel

Avocat dr., Baroul Prahova

Ploiesti, str. Alba Iulia, nr. 26, jud. Prahova, cod postal 100074

tudoran_mihai@yahoo.com

0721 449 049

Rezumat

Importanta cailor extraordinare de atac în materie penala este cu atât mai actuala si pregnanta în contextul mai mult decât cunoscut, discutat si rasdiscutat provocat de celebrele Decizii ale Curtii Constitutionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 si nr. 358 din 26 mai 2022, precum si de Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie toate cu referire la institutia prescriptiei raspunderii penale.

Calea extraordinara de atac asupra careia se va opri cel ce o declara prezinta o importanta majora în conditiile în care de succesul sau poate depinde, printre altele, libertatea unei persoane fizice ori existenta unei persoane juridice.

Prezentul articol încearca sa analizeze unele repere în functie de care se poate efectua o delimitare cât mai exacta între eroarea de drept ( juridica ) si eroarea de procedura în contextul în care este foarte probabil sa asistam la diverse rastalmaciri mai mult sau mai putin interesate ale acestor notiuni tocmai în scopul de a se deturna una sau cealalta de la sensul lor firesc stabilit în timp pe cale doctrinara sau judiciara.

În acest context, institutia încetarii procesului penal strabate, cu ale sale consecinte, practic, toate caile extraordinare de atac, influentând în diverse modalitati declansarea sau finalizarea acestora. Importanta sa si din perspectiva incidentei în rândul cailor extraordinare de atac este, prin urmare, de necontestat, necesitând cercetarea mai amanuntita a tipurilor de erori care pot conduce la formularea acestora.

Cuvinte cheie

încetarea procesului penal, eroare de drept, eroare de procedura, recurs în casatie, contestatie în anulare

ERROR OF LAW AND ERROR OF PROCEDURE WITH REGARD TO EXTRAORDINARY REMEDIES IN CRIMINAL MATTERS AND THE INSTITUTION OF TERMINATION OF CRIMINAL PROCEEDINGS

Summary

The importance of extraordinary remedies in criminal matters is all the more topical and prominent in the more than known, discussed and rediscussed context caused by the famous Decisions of the Constitutional Court no. 297 of 26 April 2018 and no. 358 of 26 May 2022, as well as by Decision no. 67 of 25 October 2022 of the High Court of Cassation and Justice, all with reference to the institution of the statute of limitations of criminal liability.

The extraordinary remedy on which the declarant will stop is of major importance given that its success may depend, among other things, on the freedom of a natural person or the existence of a legal person.

This article tries to analyze some landmarks according to which a delimitation can be made as accurately as possible between the error of law (legal) and the procedural error in the context in which it is very likely that we will witness various more or less self-interested misinterpretations of these notions precisely in order to divert one or the other from their natural meaning established in time by doctrinal or judicial means.

In this context, the institution of termination of the criminal process goes through, with its consequences, practically all the extraordinary remedies, influencing in various ways their initiation or completion. Its importance also from the point of view of its impact among extraordinary remedies is therefore undeniable, requiring a more thorough investigation of the types of errors that may lead to their formulation.

Keywords

termination of the criminal proceedings, error of law, procedural error, appeal in cassation, appeal for annulment

1. Introducere. Odata cu aparitia deciziilor Curtii Constitutionale nr. 453 din 24 iunie 2020 si mai ales nr. 50 din 18 februarie 2025 s-a readus în discutie, într-un mod mai aplicat, poate, calificarea corecta a diferitelor greseli comise de catre instantele de judecata tocmai pentru ca de aceasta calificare depinde în mod decisiv calea extraordinara de atac aleasa de cei interesati si declarata împotriva hotarârilor definitive.

La rândul sau, calea extraordinara de atac asupra careia se va opri cel ce o declara prezinta o importanta majora în conditiile în care de succesul sau poate depinde, printre altele, libertatea unei persoane fizice ori existenta unei persoane juridice.

Insemnatatea acestor cai extraordinare de atac în materie penala este cu atât mai actuala si pregnanta în contextul mai mult decât cunoscut, discutat si rasdiscutat provocat de celebrele Decizii ale Curtii Constitutionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 si nr. 358 din 26 mai 2022, precum si de Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie toate cu referire la institutia prescriptiei raspunderii penale.

Acest demers încearca sa analizeze unele repere în functie de care se poate efectua o delimitare cât mai exacta între eroarea de drept ( juridica ) si eroarea de procedura în contextul în care este foarte probabil sa asistam la diverse rastalmaciri mai mult sau mai putin interesate ale acestor notiuni tocmai în scopul de a se deturna una sau cealalta de la sensul lor firesc stabilit în timp pe cale doctrinara sau judiciara.

Un relativ rezumat al motorului de cautare de inteligenta artificiala al Google ar putea conduce la urmatoarea definitie a error in judicando dupa cum mai este aceasta cunoscuta în limba latina: eroare substantiala în decizia unei instante constând în aceea ca judecatorul/judecatorii a/au facut o greseala în interpretarea legii ori în aplicarea legii faptelor cauzei. Ea difera de error in procedendo care ar reprezenta o greseala procedurala ce poate conduce la nulitatea judecarii cauzei. Spre deosebire de aceasta din urma, eroarea de judecata poate conduce la reformarea/modificarea deciziei însasi.

Eroarea de judecata s-ar baza pe modul incorect de apreciere a faptelor deduse judecatii ori a normelor de drept aplicabile sau pe interpretarea gresita a acestora precum: interpretarea gresita a probelor sau neluarea în considerare a unora esentiale; aplicarea unui text de lege fara legatura cu situatia de fapt. În esenta ar fi vorba despre gresita interpretare a faptelor sau a dreptului.

Acest tip de eroare poate fi corectat printr-o cale de atac sau alte remedii asemanatoare care permit modificarea sau anularea substantei judecatii propriu zise.

O hotarâre viciata de o eroare de judecata este în mod obisnuit reformata sau modificata, în timp ce o hotarâre viciata de o eroare de procedura este de obicei anulata si poate fi trimisa înapoi pentru a fi corectata de la început.

La rândul sau, eroarea de procedura reprezinta o viciere a modului în care a fost condus un proces. Aceasta se refera la o greseala în respectarea normelor procesuale, un astfel de viciu determinând, dupa cum s-a aratat, invalidarea deciziei si, de obicei, returnarea cazului la instanta de origine pentru corectarea greselii de procedura. 

Exemple de error in procedendo: nedezbaterea probelor - un judecator nu permite administrare unor probe esentiale, încalcând dreptul la aparare si principiul contradictorialitatii; citarea necorespunzatoare - o parte nu a fost citata corect în proces, ceea ce face ca întreaga procedura sa fie nula din cauza neconstituirii relatiei procesuale; neanalizarea apararilor - o instanta omite sa se pronunte asupra unei exceptii sau cereri importante formulate de una dintre parti; încalcarea regulilor de judecata cum ar fi refuzul de a judeca o cerere formulata în termen.

Vom observa ca daca în ceea ce priveste eroarea de procedura lucrurile par a fi destul de clare, probleme apar în legatura cu eroarea de drept ( juridica ) al carei domeniu de aplicare nu pare a se suprapune decât rareori peste cel al erorii de judecata.

In acest sens, vom face referire la jurisprudenta de data recenta a Curtii Constitutionale a României.

2. Elemente care se desprind din Decizia Curtii Constitutionale nr. 453 din 24 iunie 2020. Aceasta decizie reia câteva dintre constatarile efectuate prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 651 din 17 octombrie 2017 si prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 540 din 12 iulie 2016 printre care si aceea ca noul Cod de procedura penala a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdictie, constând în fond si apel, astfel ca în recurs nu se rejudeca litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciaza daca hotarârea data corespunde sau nu legii.

Recursul în casatie reprezinta, asadar, un mijloc de a repara ilegalitatile si nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sanctionarea hotarârilor necorespunzatoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având si un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudentei. Întrucât recursul în casatie nu are ca finalitate remedierea unei gresite aprecieri a faptelor si a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevarului printr-o urmarire penala incompleta sau o cercetare judecatoreasca nesatisfacatoare, instanta de casare nu judeca procesul propriu-zis, ci judeca exclusiv daca hotarârea atacata este corespunzatoare din punctul de vedere al dreptului, adica daca aceasta este conforma cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, spre deosebire de contestatia în anulare - care vizeaza îndreptarea erorilor de procedura - si de revizuire - cale de atac ce urmareste eliminarea erorilor de judecata -, recursul în casatie are ca obiect verificarea conformitatii hotarârii atacate cu normele juridice aplicabile, în scopul îndreptarii erorilor de drept ( sublinierea noastra - TMV ).

Iata, deci, ca însasi instanta constitutionala este aceea care, realizeaza o delimitare între eroarea de judecata si eroarea de drept ( juridica ), ambele apartinând, desigur, completului de judecata.

In acest moment al discutiei ne putem da seama ca ne aflam pe un teren destul de instabil deoarece o eroare de drept a unui magistrat îsi poate avea izvorul, deseori, chiar într-o eroare de judecata. În orice caz, daca privim notiunile din punct de vedere etimologic, iar nu juridic, orice eroare comisa de instanta, de orice natura ar fi aceasta, are la baza o gândire gresita adica o eroare de judecata, mai putin, poate, situatiile în care instanta omite anumite chestiuni, fie ele procedurale ori de alta natura, neputându-se afirma în acest ultim caz ca uitarea ar echivala cu o judecata ( privita ca proces cognitiv ) gresita.

Din aceasta perspectiva este discutabil daca ceea ce a mai ramas din cazurile în care se poate formula recurs în casatie - în conditiile în care multe dintre acestea au fost între timp abrogate - poate fi încadrat ca reprezentând erori ( grave ) de drept sau erori de judecata.

Potrivit disp. art. 438 alin. 1 C. pr. pen. hotarârile sunt supuse casarii în urmatoarele cazuri:

- în cursul judecatii nu au fost respectate dispozitiile privind competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuata de o instanta inferioara celei legal competente;

- inculpatul a fost condamnat pentru o fapta care nu este prevazuta de legea penala;

- în mod gresit s-a dispus încetarea procesului penal;

- nu s-a constatat gratierea sau în mod gresit s-a constatat ca pedeapsa aplicata inculpatului a fost gratiata;

- s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevazute de lege.

În realitate, prin erori de judecata se înteleg, mai degraba, doar acele greseli în interpretarea faptelor sau a dreptului aplicabil acestora, astfel încât toate celelalte, cu exceptia celor de procedura, ar putea fi calificate ca fiind erorile de drept la care face trimitere articolul anterior referit precum si Decizia Curtii Constitutionale nr. 453 din 24 iunie 2020.

Totusi, chiar si printre cazurile enumerate de art. 438 alin. 1 C. pr. pen. se regaseste cel putin unul - inculpatul a fost condamnat pentru o fapta care nu este prevazuta de legea penala – care, în opinia noastra, ar putea fi încadrat atât la eroarea de drept, cât si la eroarea de judecata. Aceasta deoarece pentru a pronunta o condamnare în aceste conditii înseamna a analiza, printre altele, si elementele constitutive ale infractiunii încadrate în mod eronat în tiparul unei fapte care nu ( mai ) este prevazuta de legea penala, adica a interpreta gresit dreptul aplicabil faptelor.

Pe de alta parte, Decizia Curtii Constitutionale nr. 453 din 24 iunie 2020 învedereaza ca, cu exceptia primului caz de casare - necompetenta instantei - care se refera la încalcarea unor norme de procedura, celelalte motive de recurs au în vedere încalcari ale legii penale, unele având implicatii si în solutionarea actiunii civile¹.

Curtea Constitutionala a mai constatat ca contestatia în anulare este o cale extraordinara de atac ce poate fi formulata împotriva unor hotarâri judecatoresti definitive, în vederea îndreptarii unor erori de procedura, ce nu au putut fi invocate în faza apelului. Acest aspect rezulta, de altfel, si din analiza cazurilor în care aceasta poate fi exercitata, reglementate la art. 426 lit. a) si c)-i) din Codul de procedura penala.

Curtea a retinut, de asemenea, ca, spre deosebire de contestatia în anulare, recursul în casatie este o cale extraordinara de atac ce poate fi promovata împotriva unor hotarâri judecatoresti definitive prin care este solutionat fondul cauzei si are ca scop îndreptarea anumitor erori grave de drept comise la judecarea apelului.

Cauzele de încetare a procesului penal sunt cele prevazute la art. 16 alin. 1 lit. e)-j) C. pr. pen., respectiv: lipseste plângerea prealabila, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o alta conditie prevazuta de lege, necesara pentru punerea în miscare a actiunii penale; a intervenit amnistia sau prescriptia, decesul suspectului ori al inculpatului persoana fizica sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoana juridica; a fost retrasa plângerea prealabila, în cazul infractiunilor pentru care retragerea acesteia înlatura raspunderea penala, a intervenit împacarea ori a fost încheiat un acord de mediere în conditiile legii; exista o cauza de nepedepsire prevazuta de lege; exista autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Având în vedere natura cauzelor de încetare a procesului penal anterior enumerate, orice gresita apreciere a instantei cu privire la incidenta acestora constituie o greseala de drept, ce implica reevaluarea fondului hotarârii judecatoresti astfel pronuntate.

Spre deosebire de ipoteza anterior invocata, omisiunea instantei de a se pronunta cu privire la incidenta unei cauze de încetare a procesului penal reprezinta o eroare de procedura, în acest caz instanta neanalizând aspectele ce ar putea determina o solutie de încetare a procesului penal.

Asa fiind, invocarea de catre persoana condamnata a unei cauze de încetare a procesului penal, care ar fi existat la data pronuntarii hotarârii judecatoresti definitive de condamnare si asupra careia instanta de apel s-a pronuntat - si nu doar a incidentei în cauza în care persoana a fost condamnata a unei cauze de încetare a procesului penal asupra careia instanta de apel a omis sa se pronunte - presupune o critica a rationamentului judiciar facut de instanta de apel cu privire la cauza de încetare a procesului penal invocata de persoana condamnata, cauza analizata cu prilejul solutionarii apelului, si, implicit, o reevaluare a fondului cauzei prin invocarea unei cai extraordinare de atac, ceea ce ar transforma contestatia în anulare într-un apel deghizat.

Având în vedere diferentele dintre calea extraordinara de atac a contestatiei în anulare si cea a recursului în casatie, Curtea a retinut ca o asemenea greseala juridica (constând în faptul ca instanta s-a pronuntat gresit cu privire la lipsa incidentei unei cauze de încetare a procesului penal) ar putea fi îndreptata, eventual, pe calea recursului în casatie, aceasta fiind calea de atac reglementata de legiuitor în scopul îndreptarii erorilor de drept comise cu prilejul judecarii apelului.

Spre deosebire de aceasta, incidenta unei cauze de încetare a procesului penal asupra careia instanta de apel a omis sa se pronunte va fi invocata pe calea contestatiei în anulare, care are ca scop îndreptarea unor erori de procedura care nu au putut fi înlaturate pe calea apelului.

Curtea a mai constatat, însa, ca ipoteza invocata de autorul exceptiei de neconstitutionalitate nu se regaseste, în prezent, printre cazurile în care poate fi invocat recursul în casatie, întrucât art. 438 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedura penala vizeaza, în mod expres, doar ipoteza dispunerii în mod gresit a încetarii procesului penal, nu si solutia simetrica a gresitei nedispuneri a încetarii procesului penal. Reglementarea acestei din urma solutii ar putea constitui obiectul unei viitoare interventii legislative a Parlamentului asupra prevederilor art. 438 din Codul de procedura penala sau ar putea face obiectul unei viitoare analize de constitutionalitate a dispozitiilor legale anterior mentionate.

Prin urmare, Curtea a retinut ca omisiunea instantei de a se pronunta asupra unei cauze de încetare a procesului penal poate face obiectul caii extraordinare de atac a contestatiei în anulare, prevazuta la art. 426 lit. b) din Codul de procedura penala, pe când, solutia gresitei nedispuneri a încetarii procesului penal, în situatia în care instanta, în mod eronat, a constatat lipsa incidentei unei cauze de încetare a procesului penal nu face obiectul de reglementare al textului criticat.

Cu toate acestea, având în vedere natura institutiei recursului în casatie, gresita pronuntare a instantei cu privire la lipsa incidentei unei cauze de încetare a procesului penal este necesar a fi reglementata la art. 438 din Codul de procedura penala.

3. Dezechilibrul procesual constatat de catre Curtea Constitutionala prin Decizia nr. 50 din 18 februarie 2025. Curtea a constatat, în esenta, ca dispozitiile art. 438 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedura penala creeaza un regim juridic diferit al procurorului si, respectiv, al inculpatului, sub aspectul posibilitatii acestora de a invoca pe calea recursului în casatie o gresita apreciere de catre instanta competenta a incidentei/neincidentei unei cauze de încetare a procesului penal, ceea ce conduce la un dezechilibru între mijloacele procesuale puse la dispozitia celor doi participanti la procesul penal anterior mentionati, prin asigurarea doar în favoarea procurorului a dreptului prevazut prin textul criticat.

Astfel, dispozitiile legale criticate reglementeaza în privinta inculpatului o situatie procesuala net dezavantajoasa fata de cea a procurorului, diferenta care nu este justificata în mod obiectiv si rezonabil. Mai mult, inculpatul este lipsit de orice alt mijloc procesual de aparare a drepturilor si intereselor sale procesuale.

Curtea a observat ca legislatia procesual penala referitoare la recurs, chiar daca a cunoscut în timp variatii sub aspectul naturii caii de atac, a fost constanta în ceea ce priveste evaluarea în aceasta cale de atac a conformitatii hotarârilor judecatoresti cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, Curtea a retinut ca în cuprinsul Codului de procedura penala din 1968 recursul ca si cale ordinara de atac era reglementat la art. 385/1- 392, doua dintre cazurile în care putea fi formulata cerere de recurs, prevazute la art. 385/9 alin. 1 pct. 16 si 17/1 din acelasi cod, fiind cele în care în mod gresit s-a dispus încetarea procesului penal si, respectiv, cel în care hotarârea atacata era contrara legii sau cel în care prin aceasta hotarâre s-a facut o gresita aplicare a legii. Aceste cazuri de recurs puteau fi invocate, conform art. 385/2 din Codul de procedura penala din 1968, de catre toti participantii la procesul penal titulari ai dreptului de a promova apel, printre acestia numarându-se si procurorul si inculpatul ( sublinierea noastra - TMV ).

Astfel, chiar daca dispozitiile art. 385/9 alin. 1 din Codul de procedura penala din 1968 nu prevedeau în mod expres, printre cazurile de recurs, ipoteza nedispunerii în mod gresit a încetarii procesului penal, aceasta putea fi invocata drept temei de recurs conform art. 385/9 alin. 1 pct. 17/1 anterior mentionat. În acest fel, persoana condamnata putea supune controlului unei instante judecatoresti superioare celei care a pronuntat hotarârea definitiva solutia de condamnare pronuntata în privinta sa ca urmare a unei gresite aprecieri a incidentei unei cauze de încetare a procesului penal favorabila acestuia.

Prin Codul de procedura penala în vigoare, recursul a fost transformat într-o cale extraordinara de atac, îmbracând forma recursului în casatie, însa printre cazurile în care acesta poate fi invocat nu se mai regaseste si cel în care hotarârea atacata este contrara legii sau în care prin hotarârea atacata s-a facut o gresita aplicare a legii. Totodata, Codul de procedura penala în vigoare nu prevede niciun alt caz în care sa poata fi încadrata, drept temei al recursului în casatie, ipoteza în care, prin hotarârea judecatoreasca definitiva atacata, în mod gresit nu s-a dispus încetarea procesului penal.

Mai mult, Codul de procedura civila în vigoare reglementeaza recursul, la art. 483-502, drept cale extraordinara de atac, prevazând la art. 488 alin. 1 pct. 8 drept motiv de casare a hotarârilor civile definitive cazul în care hotarârea a fost data cu încalcarea sau aplicarea gresita a normelor de drept material. În acest fel, persoana în privinta careia a fost pronuntata o hotarâre civila definitiva în conditiile anterior mentionate poate invoca încalcarea sau aplicarea gresita a legii cu prilejul solutionarii respectivei cauze civile.

Prin urmare, doar potrivit legislatiei procesual penale în vigoare persoana condamnata printr-o hotarâre judecatoreasca definitiva nu dispune de temeiul legal necesar pentru a promova o cale de atac (respectiv cea a recursului în casatie), în conditiile în care prin hotarârea judecatoreasca definitiva de condamnare pronuntata în privinta sa în mod gresit nu a fost dispusa solutia încetarii procesului penal.

Consecinta acestei configuratii legislative este cea a mentinerii unei solutii de condamnare nelegala. Or, condamnarea unei persoane la o pedeapsa penala, privativa sau neprivativa de libertate, are însemnate repercusiuni asupra existentei acesteia, restrângând-i exercitiul drepturilor si libertatilor fundamentale pentru perioade de timp considerabile, respectiv pâna la momentul reabilitarii.

Drept urmare, finalitatea acestei cai extraordinare de atac poate fi atinsa doar prin asigurarea sa, în mod echitabil, tuturor participantilor la procesul penal care au interese legitime în a o promova, respectiv atât procurorului si partii civile, cât si inculpatului. Doar în acest fel dreptul fundamental prevazut la art. 129 din Constitutie, referitor la folosirea cailor de atac, poate fi exercitat cu respectarea principiului egalitatii armelor, principiu constitutional si conventional ce constituie un element intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

In consecinta, Curtea a retinut ca solutia legislativa prevazuta la art. 438 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedura penala încalca principiul egalitatii armelor, fiind, asadar, contrara prevederilor art. 21 alin. 3 din Constitutie si celor ale art. 6 din Conventie, în masura în care nu permite inculpatului sa formuleze recurs în casatie în ipoteza în care în mod gresit nu a fost dispusa în ceea ce îl priveste încetarea procesului penal.

Se poate constata ca o asemenea solutie, anticipata deja, asa cum s-a aratat, prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 453 din 24 iunie 2020, este asemanatoare în simetria sa cu aceea prevazuta de pct. 11 al art. 438 C. pr. pen. - nu s-a constatat gratierea sau în mod gresit s-a constatat ca pedeapsa aplicata inculpatului a fost gratiata, ceea ce întareste, desigur, justetea fundamentului sau.

4. Ipoteze. Dat fiind obiectul demersului nostru vom încerca sa clarificam din punct de vedere faptic situatiile ce se pot întâlni cu privire la institutia încetarii procesului penal atunci când aceasta apare printre cazurile în care pot fi declarate caile extraordinare de atac ale contestatiei în anulare si ale recursului în casatie. În cadrul acestei analize nu vom face referire la alte aspecte cum ar fi tipul hotarârilor atacabile sau alte conditii formale de exercitare a acestor cai de atac decât daca este strict necesar pentru întelegerea mai exacta a celor explicitate. Astfel:

A. Inculpatul a fost condamnat, desi existau probe cu privire la o cauza de încetare a procesului penal.

Este ipoteza cea mai întâlnita în practica, am putea spune, si cea care a creat acest turmoil judiciar în materie penala al ultimilor aproape 8 ani. Se observa ca situatia premisa este data de existenta unei hotarâri de condamnare a inculpatului - indiferent de pedeapsa stabilita sau de modalitatea de executare a acesteia - orice alta solutie dintre cele prevazute de art. 396 alin. 1 C. pr. pen. fiind exclusa².

Dupa cum s-a aratat prin Decizia nr. 43 din 29 mai 2023 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penala natura de error in procedendo a acestui caz este subliniata si în Decizia nr. 10/2017 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penala, prin care s-a statuat ca, „ în interpretarea dispozitiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedura penala, instanta care solutioneaza contestatia în anulare nu poate reanaliza o cauza de încetare a procesului penal, în cazul în care instanta de apel a dezbatut si a analizat incidenta cauzei de încetare a procesului penal “.

Prin decizia anterior mentionata s-a retinut ca atât doctrina, cât si jurisprudenta au statuat ca nu pot fi invocate, pe calea contestatiei în anulare, chestiuni privind fondul cauzei (vitium in judicando), ci numai nulitatea unor anumite acte de procedura, si nu a oricarui act de procedura efectuat cu încalcarea legii. Înlaturarea erorilor de procedura nu înseamna încalcarea principiului autoritatii de lucru judecat, deoarece fapta si vinovatia sunt stabilite prin hotarâre definitiva, instanta învestita cu o astfel de cerere neputând judeca, din nou, fondul cauzei penale.

Sunt relevante considerentele deciziei sus-mentionate, potrivit carora „ cazul de contestatie în anulare prevazut de art. 426 lit. b) din Codul de procedura penala se întemeiaza exclusiv pe modul viciat al instantei de apel de a judeca si nu pe modul în care aceasta a examinat si motivat lipsa incidentei cazului de încetare a procesului penal.

Numai în situatia în care instanta de apel nu s-ar fi pronuntat asupra cauzei de încetare a procesului penal - pentru care existau la dosar probele necesare care conduceau la solutia de încetare a procesului penal - se poate constata o eroare de procedura, adica o nepronuntare imputabila instantei care, prejudiciind interesele legitime ale partii, îi da dreptul sa formuleze contestatie în anulare.

(...) poate fi introdusa contestatie în anulare doar pentru încalcari ale legii de procedura, iar când aceasta este întemeiata pe prevederile art. 426 lit. b) din Codul de procedura penala, doar atunci când instanta a pronuntat o solutie de condamnare, desi existau probe cu privire la o cauza de încetare a procesului penal, cu exceptia celei referitoare la existenta autoritatii de lucru judecat, în acest caz fiind incidente dispozitiile art. 16 alin. 1 lit. i) din Codul de procedura penala “.

In situatia particulara a cazului prevazut de art. 426 lit. b) din Codul de procedura penala, aceasta însemna ca retractarea unei hotarâri definitive poate surveni doar în ipoteza în care instanta de apel care a pronuntat decizia definitiva a omis sa evalueze, în mod efectiv, probele ce evidentiau existenta cauzei de încetare a procesului penal, deoarece numai o atare omisiune genereaza o eroare de procedura. Prin urmare, dovada existentei cauzei de încetare a procesului penal trebuie sa fie la dosar pâna la momentul pronuntarii deciziei în apel, depunerea ulterioara, dupa ramânerea definitiva a hotarârii, fiind ineficienta.

Sintetizând, aceasta ipoteza - care reprezinta un caz de contestatie în anulare - nu poate fi incidenta decât atunci când instanta de judecata ( nu neaparat instanta de apel, deoarece pentru acest caz legea nu impune decât ca hotarârea penala sa fie definitiva ceea ce se poate întâmpla si în situatia, de exemplu, a unei instante de fond a carei sentinta a ramas definitiva prin neapelare ) a fost neglijenta si pur si simplu a uitat de respectiva cauza de încetare a procesului penal.

Credem ca aceasta ipoteza are în vedere atât situatia în care instanta de judecata nu a pus în discutie o astfel de cauza fara ca procurorul, partile sau persoana vatamata sa o invoce în vreun fel, dar si situatia în care, desi acest lucru i-a fost solicitat în mod expres de vreuna dintre aceste persoane, completul de judecata a refuzat sa se pronunte ( situatie greu de regasit în practica, totusi ) ori a pierdut din vedere aceasta solicitare, fie chiar în sedinta publica, fie prin pronuntarea în scris.

In schimb, daca instanta de judecata, prin hotarârea sa definitiva, a apucat sa analizeze în mod real aceasta cauza de încetare si, în mod implicit, sa transeze motivat asupra sa - chiar si într-un mod vadit eronat - nu mai exista posibilitatea admiterii nici macar în principiu a respectivei contestatii în anulare.

O întrebare care s-ar putea ridica ar fi aceea daca respectiva contestatie ar fi admisibila, totusi, atunci când instanta mai mult „ a pipait fondul “ încetarii procesului penal, tratând în mod sumar sau superficial chestiunea în cauza. Spre exemplu, doar a constatat, en passant, ca în speta dedusa judecatii cauza de încetare a procesului penal nu este incidenta, dar fara a explica în mod concret si de ce.

Varianta nu este una neancorata în realitate în conditiile în care exista dosare în care se poate decela un asemenea mod de a proceda al completului de judecata care abordeaza problematica respectiva la „ si altele “.

Apreciem ca, de lege lata, chiar si într-o asemenea situatie este greu de considerat ca ar fi incident cazul de contestatie în anulare câta vreme textul actului normativ face referire, implicita este adevarat, ( doar ) la ideea de omisiune corespunzatoare notiunii de error in procedendo. Acest aspect este sugerat, de altfel, si de Decizia nr. 10/2017 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penala conform celor ce preced.

In alta ordine de idei, vom analiza câteva cazuri particulare de încetare a procesului penal prevazute de art. 16 alin.1 lit. g), h) si j) C. pr. pen. printre care nu se va regasi si cel al intervenirii prescriptiei raspunderii penale, îndelung analizat si documentat în practica judiciara si doctrina juridica.

1) Retragerea plângerii prealabile în cazul infractiunilor pentru care retragerea acesteia înlatura raspunderea penala.

Vom constata ca un element de noutate al reglementarii acestei institutii este reprezentat de modificarea alin. 4 al art. 158 C. pr. pen. prin punctul 2 al articolului I din Legea nr. 116 din 23 iunie 2025, publicata în Monitorul Oficial nr. 583 din 23 iunie 2025. Astfel, de lege lata, acest text are urmatorul continut:

„ În cazul infractiunilor pentru care punerea în miscare a actiunii penale este conditionata de introducerea unei plângeri prealabile, indiferent daca actiunea penala a fost pusa în miscare în urma unei plângeri prealabile ( sublinierea noastra - TMV) sau din oficiu, în conditiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai daca este însusita de procuror “.

Transpare aproape cu evidenta împrejurarea ca aceasta modificare a survenit în principal în scopul de a anula, practic, efectele Deciziei nr. 30 din 3 iunie 2024 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penala care a stabilit ca „ în cazul infractiunilor pentru care actiunea penala se pune în miscare la plângerea prealabila a persoanei vatamate sau din oficiu, iar persoana vatamata a depus deja o asemenea plângere, actiunea penala trebuie considerata ca fiind pusa în miscare la plângerea prealabila a persoanei vatamate, asa încât retragerea plângerii prealabile poate interveni conform art. 158 alin. 1 din Codul penal “.

In mod judicios, instanta suprema aratase în motivarea deciziei mai sus mentionate, în esenta, ca „ acceptarea posibilitatii coexistentei, în cadrul aceleiasi cauze penale, atât a unei plângeri prealabile, apta sa conduca la declansarea procesului penal, cât si a unei sesizari din oficiu, urmata de punerea în miscare a actiunii penale din oficiu, ar putea avea drept consecinta ca simpla mentiune a procurorului, în cuprinsul ordonantei de punere în miscare a actiunii penale, sa conduca la lipsirea de efecte a institutiei plângerii prealabile, ca manifestare de vointa a persoanei vatamate în sensul tragerii la raspundere penala a faptuitorului, mai ales în ceea ce priveste o eventuala retragere a plângerii prealabile.

In aceasta situatie, procurorul ar putea, în mod arbitrar, sa anihileze orice posibilitate de a se ajunge ulterior la o retragere a plângerii prealabile, doar prin simpla inserare în ordonanta de punere în miscare a actiunii penale a mentiunii ca aceasta s-a facut din oficiu, având posibilitatea de a nu îsi însusi eventuala manifestare de vointa a persoanei vatamate, care, desi a formulat în conditiile legii o plângere prealabila, ar alege ulterior sa îsi exercite dreptul acordat în mod expres de legiuitor si sa solicite înlaturarea raspunderii penale a faptuitorului.

Prin urmare, sensul prevederilor art. 157 alin. 4 si ale art. 199 alin. 2 din Codul penal nu este acela ca, în situatiile astfel reglementate, procurorul sa dobândeasca un drept discretionar de a decide daca pune în miscare actiunea penala din oficiu sau la plângerea prealabila, indiferent de manifestarea de vointa a persoanei vatamate, ci acela de a exista o protectie suplimentara, superioara, pentru ocrotirea intereselor persoanelor vatamate care, din varii motive, ramân în pasivitate, procurorul dobândind un rol subsidiar.

Astfel, actiunea penala nu ar putea sa fie pusa în miscare din oficiu cât timp, la momentul emiterii ordonantei de catre procuror, exista o plângere prealabila care întrunea toate cerintele legii.

In consecinta, actiunea penala poate fi pusa în miscare din oficiu sau considerata astfel numai atunci când interesele persoanelor vulnerabile nu au fost aparate fie din cauza faptului ca manifestarea de vointa a persoanei vatamate în sensul tragerii la raspundere penala a faptuitorului nu întruneste cerintele plângerii prealabile, fie din cauza inexistentei unei plângeri, nu si în cazul în care plângerea prealabila a fost formulata cu respectarea tuturor dispozitiilor legale.

Pe de alta parte, trebuie facuta o distinctie între sesizarea organelor de urmarire penala si punerea în miscare a actiunii penale ( sublinierea noastra – TMV ).

Sesizarea se realizeaza conform art. 288 C. pr. pen., prin plângere sau denunt, prin actele încheiate de alte organe de constatare decât cele de urmarire penala sau din oficiu ( în acest din urma caz, daca autoritatile afla ca s-a savârsit o infractiune pe orice alta cale); existenta unei plângeri prealabile care îndeplineste conditiile de forma si fond, fiind depusa în termenele prevazute de art. C. pr. pen., nu se circumscrie notiunii de „orice alta cale“ în sensul art. 292 C. pr. pen.

Punerea în miscare a actiunii penale este actul procesual al procurorului si se face prin ordonanta, conform art. 309 C. pr. pen., când acesta constata ca exista probe din care rezulta ca o persoana a savârsit o infractiune si nu exista vreunul dintre cazurile de împiedicare prevazute la art. 16 alin. 1 C. pr. pen.

Determinarea modului în care a fost pusa în miscare actiunea penala (din oficiu sau la plângerea prealabila) nu depinde de forma concreta pe care a îmbracat-o sesizarea organelor de urmarire penala (în sensul ca nu ar trebui sa se considere ca actiunea penala s-a exercitat din oficiu doar când si sesizarea s-a facut din oficiu, cu excluderea plângerii sau denuntului si a actelor încheiate de alte organe de constatare decât cele de urmarire penala).

In aceste conditii, stabilirea modului în care a fost pusa în miscare actiunea penala (din oficiu sau la plângerea prealabila) depinde, în principal, de existenta unei manifestari de vointa a persoanei vatamate în sensul tragerii la raspundere a faptuitorului, care sa întruneasca toate cerintele legale pentru a fi calificata drept plângere prealabila, iar, în subsidiar, de mentiunile ordonantei de punere în miscare a actiunii penale.

In concret, actiunea penala va fi considerata a fi exercitata din oficiu atunci când, indiferent de modul de sesizare a organelor de urmarire penala, la momentul emiterii ordonantei de punere în miscare a actiunii penale, manifestarea de vointa a persoanei vatamate în sensul tragerii la raspundere penala a faptuitorului nu exista sau nu întruneste cerintele plângerii prealabile.

Dimpotriva, actiunea penala va fi considerata a fi exercitata la plângerea prealabila atunci când, indiferent de modul de sesizare a organelor de urmarire penala, la momentul emiterii ordonantei de punere în miscare a actiunii penale, manifestarea de vointa a persoanei vatamate în sensul tragerii la raspundere penala a faptuitorului exista si întruneste cerintele plângerii prealabile.

Prin urmare, în cazul infractiunilor pentru care actiunea penala se pune în miscare la plângerea prealabila a persoanei vatamate, iar actiunea penala este considerata a fi exercitata ca urmare a acesteia, va putea sa intervina si retragerea plângerii prealabile conform art. 158 alin. 1 C. pen., lasând neaplicat art. 158 alin. 4 C. pen. referitor la conditia însusirii de catre procuror “.

Se constata, însa, ca modificarea art. 158 alin. 4 C. pr. pen. a extins necesitatea însusirii de catre procuror a retragerii plângerii penale nu doar pentru ipoteza în care persoana vatamata a depus prima plângerea penala, iar ulterior si procurorul de caz s-a sesizat din oficiu, ci la toate situatiile în care punerea în miscare a actiunii penale este conditionata de introducerea unei plângeri prealabile adica inclusiv pentru ipoteza în care la dosar nu exista decât plângerea prealabila a persoanei vatamate.

Or, acest aspect, produce o consecinta directa asupra cazului de contestatie în anulare analizat, acela ca inculpatul a fost condamnat, desi existau probe cu privire la o cauza de încetare a procesului penal.

Aceasta deoarece, de acum înainte, sub rezerva declararii neconstitutionalitatii modificarii anvizajate³, a exista probe cu privire la o cauza de încetare a procesului penal în ipoteza retragerii plângerii prealabile nu va mai însemna doar suficienta existentei la dosarul cauzei a manifestarii de vointa a persoanei vatamate ( si pe care instanta de judecata, dintr-un motiv sau altul a ignorat-o ), ci si declaratia de însusire a acestei manifestari de catre procuror, fie în forma scrisa, fie în forma orala, dar consemnata de catre instanta în încheierea de sedinta.

Practic, aceasta suplimentare procedurala⁴ va determina ca incidenta acestui caz de casare particular sa evolueze catre zero, fiind aproape imposibil de crezut ca în aceste conditii restrictive ar mai fi posibila o trecere a sa cu vederea de catre completul de judecata.

2) Împacarea.

Prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 222 din 20 aprilie 2023 publicata în Monitorul Oficial nr. 441 din 22 mai 2023 s-a admis exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 159 alin. 3 din Codul penal, constatându-se ca solutia legislativa cuprinsa în art. 159 alin. 3 teza finala C. pen⁵., care priveste sintagma „ si daca are loc pâna la citirea actului de sesizare a instantei “, este constitutionala numai în masura în care nu se aplica în ipoteza schimbarii încadrarii juridice a faptei, ulterior citirii actului de sesizare a instantei, într-o infractiune pentru care legea a prevazut în mod expres ca este posibila împacarea.

Aceasta solutie pe deplin logica si justificata poate crea situatia în care instanta de judecata, desi schimba încadrarea juridica a faptei, ulterior citirii actului de sesizare, într-o infractiune pentru care legea a prevazut în mod expres ca este posibila împacarea, omite sa puna în vedere partilor posibilitatea pe care legea le-o pune la dispozitie.

Daca omisiunea se rezuma doar la acest aspect nu ne aflam în ipoteza incidentei respectivului caz de casare deoarece lipsa de rol activ nu este suficienta pentru a antrena o error in procedendo precum cea avuta în vedere de textul de lege.

Este necesar, prin urmare, ca persoana vatamata / partea civila si inculpatul sa îsi exprime în mod explicit dorinta de împacare pe care completul de judecata nu o valorizeaza desi ea îndeplineste toate conditiile cerute de lege⁶ pentru ca sa ne aflam în prezenta unor probe cu privire la o cauza de încetare a procesului penal, desigur, cu cerinta esentiala a pronuntarii unei solutii de condamnare.

Observam ca alin. 6 al art. 159 C. pr. pen. face trimitere la dispozitiile art. 158 alin. 4 C. pr. pen. analizat anterior la punctul 1) ceea ce conduce la concluzia ca în situatia în care infractiunea este savârsita de reprezentantul persoanei juridice vatamate împacarea nu este posibila decât în noile conditii ale acestui din urma text de lege.

Aceasta înseamna ca în cazul infractiunilor pentru care punerea în miscare a actiunii penale este conditionata de introducerea unei plângeri prealabile, indiferent daca actiunea penala a fost pusa în miscare în urma unei plângeri prealabile sau din oficiu, în conditiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai daca este însusita de procuror.

3) Incheierea unui acord de mediere în conditiile legii.

In aceasta ipoteza, instanta de judecata a omis aceasta manifestare de vointa, dar este mai greu de realizat o astfel de versiune câta vreme potrivit art. 67 alin. 1 rap. la 61 alin. 1 si 2 din Legea 192 din 16 mai 2006 „ în cazul în care conflictul a fost dedus judecatii, solutionarea acestuia prin mediere poate avea loc din initiativa partilor sau la propunerea oricareia dintre acestea ori la recomandarea instantei, cu privire la drepturi asupra carora partile pot dispune potrivit legii ( ... ).

La închiderea procedurii de mediere, mediatorul este obligat, în toate cazurile, sa transmita instantei de judecata competente acordul de mediere si procesul-verbal de încheiere a medierii în original si în format electronic daca partile au ajuns la o întelegere sau doar procesul-verbal de încheiere a medierii în situatiile prevazute la art. 56 alin. 1 lit. b) si c)⁷ “.

De asemenea, potrivit art. 70 din Legea 192 din 16 mai 2006 „ în cazul în care medierea cu privire la latura penala a cauzei se desfasoara dupa începerea procesului penal, urmarirea penala sau, dupa caz, judecata se poate suspenda, în temeiul prezentarii de catre parti a contractului de mediere.

Suspendarea dureaza pâna când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevazute de prezenta lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data la care a fost dispusa.

Procesul penal se reia din oficiu, imediat dupa primirea procesului-verbal prin care se constata ca nu s-a încheiat întelegerea potrivit art. 56 alin. 1 lit. a) sau, daca acesta nu se comunica, la expirarea termenului prevazut la alin. 2.

Pentru solutionarea actiunii penale ori a actiunii civile în baza acordului încheiat ca rezultat al medierii, mediatorul este obligat sa transmita organului judiciar acordul de mediere si procesul-verbal de încheiere a medierii în original si în format electronic daca partile au ajuns la o întelegere sau doar procesul-verbal de încheiere a medierii în situatiile prevazute la art. 56 alin. 1 lit. b) si c) ( sublinierea noastra - TMV ).

 Dispozitiile art. 61 alin. 2 se aplica în mod corespunzator în cazul în care medierea este recomandata de catre organele judiciare “.

Credem ca si în ceea ce priveste acest caz de încetare a procesului penal îsi pastreaza valabilitatea aspectele prezentate la punctul 2) referitoare la împacare în conditiile în care potrivit art. 67 alin. 2/2 din Legea 192 din 16 mai 2006 „ încheierea unui acord de mediere în latura penala a unei infractiuni, conform alin. 1, constituie o cauza sui-generis care înlatura raspunderea penala.

Incheierea unui acord de mediere în latura penala, în conditiile prezentei legi, poate interveni pâna la citirea actului de sesizare a instantei “.

Asadar, chiar daca Decizia Curtii Constitutionale nr. 222 din 20 aprilie 2023 vizeaza doar situatia institutiei împacarii, nu vedem de ce nu s-ar aplica mutatis – mutandis acelasi rationament si în cazul încheierii unui acord de mediere în conditiile legii. Cu alte cuvinte, consideram ca ar fi posibila întocmirea unui astfel de acord si dupa citirea actului de sesizare a instantei daca s-a dispus schimbarea încadrarii juridice a faptei, ulterior acestui moment, într-o infractiune pentru care legea a prevazut în mod expres ca este posibila împacarea.

Si aceasta fara a se încalca în vreun mod considerentele prezentate de instanta constitutionala la punctul 60 din hotarârea mai sus mentionata⁸ din moment ce viciul de neconstitutionalitate relevat prin argumentele expuse anterior se raporteaza la o situatie specifica, rezultata din coroborarea art. 67 alin. 2/2 alin. 2 din Legea 192 din 16 mai 2006 cu art.386 C. pr. pen., în sensul ca, drept urmare a operarii schimbarii încadrarii juridice a faptei într-o infractiune pentru care este posibila încheierea unui acord de mediere, are loc, în realitate, o reconfigurare a întregului cadru procesual, care, pentru egalitate de tratament, trebuie sa lase deschisa posibilitatea încheierii unui acord de mediere, atunci când aceasta institutie devine incidenta, chiar daca a fost depasit momentul citirii actului de sesizare a instantei.

4) Existenta unei cauze de nepedepsire prevazuta de lege.

Exista posibilitatea ca judecatorul spetei sa nu observe intervenirea unei astfel de cauze, fie aceasta de ordin general, fie de ordin special⁹.

Aceasta ipoteza este mai probabil a avea loc în situatia incidentei unor cauze de nepedepsire speciale cum ar fi, spre exemplu, în situaţia infractiunii de încaierare, când exista imposibilitatea aplicarii unei pedepse celui care a fost prins în încaierare împotriva voinţei sale sau care a încercat sa-i desparta pe alţii, astfel cum prevede art. 198 alin. 4 C. pen.

Apreciem ca si mai probabila este omisiunea unei astfel de cauze speciale atunci când aceasta avea efecte in rem precum cea prevazuta de art. 10 alin. 1-4 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, care se aplica tuturor participanţilor la savârşirea faptei de evaziune fiscala, indiferent ca au contribuit sau nu la repararea prejudiciului în condiţiile art. 10 alin. 1 - 4 din Legea nr. 241/2005.

Aplicarea in rem a unei cauze de nepedepsire trebuie prevazuta strict de norma legala care o instituie, reprezentând o exceptie în legislatia penala româneasca¹⁰, aparitia sa fiind si de data foarte recenta.

Tocmai de aceea, este mai probabil, chiar daca nu foarte probabil, ca - datorita complexitatii unor cauze de evaziune fiscala, inclusiv datorita numarului mai mare de participanti având diverse contributii infractionale - în astfel de spete sa survina mai des erori de procedura de genul acesta.

5) A intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Este vorba desigur de varianta „ pasiva “ a acestui transfer astfel cum este aceasta reglementata de disp. art. 126 - 129 din Legea Legea nr. 302 din 26 iunie 2004 privind cooperarea judiciara internationala în materie penala deoarece numai într-o asemenea ipoteza „ autoritatile judiciare române pot solicita autoritatilor competente ale altui stat initierea unei proceduri penale sau continuarea acesteia, atunci când exercitarea de catre statul strain solicitat serveste intereselor unei bune administrari a justitiei sau favorizeaza, în caz de condamnare, reintegrarea sociala si sunt incidente unul sau mai multe din urmatoarele cazuri:

a) persoana cercetata are resedinta obisnuita în statul solicitat;

b) persoana cercetata este cetatean al statului solicitat sau daca acest stat este statul sau de origine;

c) persoana cercetata executa sau urmeaza sa execute o pedeapsa privativa de libertate în statul solicitat;

d) persoana cercetata face obiectul, în statul solicitat, al unei cercetari penale pentru aceeasi fapta sau fapte conexe;

e) transferul este justificat prin interesul de a descoperi adevarul si, mai ales, daca elementele de proba cele mai importante se gasesc în statul solicitat;

f) executarea unei eventuale hotarâri de condamnare în statul solicitat este susceptibila sa amelioreze posibilitatile de reintegrare sociala a condamnatului;

g) prezenta persoanei cercetate la audieri în procedurile penale instrumentate de autoritatile judiciare române nu poate fi asigurata, chiar si atunci când ar exista posibilitatea audierii prin videoconferinta, însa poate fi asigurata în statul solicitat;

h) o eventuala hotarâre de condamnare nu ar putea fi pusa în executare în România, chiar si atunci când ar exista posibilitatea formularii unei cereri de extradare sau emiterii unui mandat european de arestare, statul solicitat fiind în masura sa o faca;

i) inculpatul a fost condamnat definitiv în România, sunt incidente unul sau mai multe din cazurile prevazute la lit. a)-h), iar statul român nu poate pune în executare hotarârea de condamnare, chiar având deschisa calea extradarii sau a mandatului european de arestare, iar statul solicitat nu accepta, ca principiu, executarea unei hotarâri straine de condamnare sau a refuzat punerea în executare a hotarârii de condamnare date de instanta straina “¹¹.

In cazul admiterii solicitarii formulate de catre statul român, ca urmare a preluarii procedurii penale de catre statul strain solicitat instanta de judecata din România va dispune încetarea procesului penal. Conform art. 129 alin. 4 din Legea nr. 302 din 2004 în caz de condamnare, hotarârea pronuntata de statul solicitat se înscrie în cazierul judiciar si produce aceleasi efecte ca si când ar fi fost pronuntata de o instanta româna.

O asemenea eroare a instantei de judecata care sa pronunte, totusi, o hotarâre de condamnare a persoanei trimisa în judecata în ciuda derularii într-un alt stat a unei proceduri judiciare referitoare la aceleasi fapte sau fapte conexe si care implica aceeasi persoana - chiar daca sa presupunem ca nu acelasi complet de judecata, din varii motive procedurale, a fost cel care a initiat ori finalizat respectiva procedura de transfer - este una pur teoretica, fiind practic imposibil de conceput.

B. În mod gresit s-a dispus încetarea procesului penal.

Este cazul de recurs în casatie criticat prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 50 din 18 februarie 2025 si despre care am facut vorbire la punctul 3.

A dispune în mod gresit o astfel de solutie înseamna a hotarî altfel fata de modul în care o impuneau probele existente la dosar. Asadar, în aceasta ipoteza instanta de judecata ar fi trebuit, în realitate, sa dispuna o alta solutie dintre cele prev. de art. 396 alin. 1 C. pr. pen. adica ori condamnarea ori renuntarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicarii pedepsei ori achitarea.

Se observa ca desi din Decizia Curtii Constitutionale mai sus amintita ar transpare ideea ca de lege lata inculpatul s-ar afla într-o pozitie net dezavantajoasa fata de procuror datorita limitarii nejustificate a acestui caz de casare, totusi, chiar si conform actualei reglementari nu doar procurorul ar avea interesul si capacitatea de a formula recurs în casatie, ci si inculpatul însusi din moment ce exista posibilitatea, nu doar teoretica, ca solutia corecta care ar fi trebuit îmbratisata de catre complet sa fi fost aceea a achitarii - varianta favorabila în mod suprem pentru persoana trimisa în judecata¹².

Vom efectua constatarea ca în conformitate cu Nota aferenta articolului 438 alin 1. pct. 8 C. pr. pen. astfel cum este acest act normativ prezentat de catre Portal Legislativ,¹³ prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 50 din 18 februarie 2025, publicata în Monitorul Oficial nr. 328 din 11 aprilie 2025, s-a admis exceptia de neconstitutionalitate, constatându-se ca solutia legislativa din cuprinsul art. 438 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedura penala care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casatie în ipoteza în care în mod gresit nu a fost dispusa încetarea procesului penal este neconstitutionala.
Conform art. 147 alin. 1 din Constitutia României, republicata în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003, dispozitiile din legile si ordonantele în vigoare, precum si cele din regulamente, constatate ca fiind neconstitutionale, îsi înceteaza efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii Constitutionale daca, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupa caz, nu pun de acord prevederile neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei. Pe durata acestui termen, dispozitiile constatate ca fiind neconstitutionale sunt suspendate de drept.
Prin urmare, în intervalul 11 aprilie 2025 - 25 mai 2025, solutia legislativa din cuprinsul art. 438 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedura penala care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casatie în ipoteza în care în mod gresit nu a fost dispusa încetarea procesului penal a fost suspendata de drept, încetându-si efectele juridice începând cu data 26 mai 2025, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate ( sublinierea noastra - TMV ).

Ne putem pune întrebarea care sunt sensul si consecinta acestui din urma paragraf care angajeaza, desigur, statul român în conditiile în care, dupa cum am relevat, acest portal este gestionat de catre Ministerul Justitiei.

Desigur, o asemenea formulare nu este nicidecum noua, ea survenind de nenumarate ori pâna în prezent deoarece tot astfel, în numeroase cauze, Curtea Constitutionala a României a ales o pronuntare de acest gen (solutia legislativa din cuprinsul art. ... care exclude ... de la ... este neconstitutionala ).

S-ar putea trage concluzia ca efectul unei astfel de formulari este unul mai degraba formal, de orientare, având drept urmare supravietuirea textului de lege criticat, dar cu corectivul adus de Curte prin decizia respectiva.

Aceasta deoarece, în cazul mai sus aratat, ne aflam în prezenta unei decizii intermediare manipulative aditive prin care este sanctionat nu ceea ce „legea spune“, ci „tacerea ei“ sau faptul ca aceasta „spune mai putin decât trebuia“¹⁴.

Potrivit doctrinei juridice¹⁵ deciziile „intermediare“ sunt tot decizii de constatare a neconstitutionalitatii, întrucât exclud din cadrul constitutional anumite întelesuri atasate normei juridice sau, dimpotriva, augmenteaza acest cadru cu noi conditii, exigente sau valori deduse din Constitutie.

De asemenea, potrivit jurisprudentei Curtii Constitutionale, decizia de constatare a neconstitutionalitatii face parte din ordinea juridica normativa, prin efectul acesteia prevederea neconstitutionala încetându-si aplicarea pentru viitor. Prin urmare, deciziile intermediare, asadar, si cele interpretative fac parte din ordinea normativa a statului.

Curtea Constitutionala a României, asemenea altor instante constitutionale, foloseste anumite tehnici integrate deciziilor pronuntate pentru a asigura conformitatea normelor juridice cu Constitutia. Ele trebuie sa adecveze aceste tehnici la situatia normativa existenta, cu alte cuvinte trebuie sa aiba în vedere, pe de o parte, ecuatia norma / interpretarea normei, iar, pe de alta parte, competenta Curtii Constitutionale si efectul deciziei în sistemul normativ.

Acelasi autor¹⁶ a învederat ca, tot în jurisprudenta sa, Curtea a statuat ca determinarea tipologiei deciziei, respectiv decizie simpla / extrema sau interpretativa / cu rezerva de interpretare, dezvaluie inclusiv raspunsul la întrebarea daca este necesara / obligatorie intervenţia legiuitorului pentru a pune de acord cu Constituţia, în sensul celor constatate de catre instanţa de contencios constituţional, a acelor dispoziţii constatate ca fiind neconstituţionale.

Astfel, s-a apreciat ca, de regula, stabilirea naturii de decizie simpla / extrema determina necesitatea / obligaţia legiuitorului de a interveni legislativ, pe când atribuirea naturii de decizie interpretativa / cu rezerva de interpretare nu naşte o astfel de obligaţie, ci determina, mai degraba, o obligaţie a organelor judiciare (şi a celorlalte organe chemate sa aplice legea) de a interpreta decizia Curţii şi de a-i stabili efectele pentru a o aplica la cazul concret¹⁷.

Totusi, s-a apreciat ca aceasta jurisprudenta trebuie privita cu rezerve, pentru ca, în realitate, nu tipologia deciziei este determinanta pentru interventia legislativului, ci principiul securitatii juridice, concept care se defineşte ca un complex de garanţii de natura sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea carora legiuitorul are obligaţia constituţionala de a asigura atât o stabilitate fireasca dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi libertaţilor fundamentale¹⁸.

Ca atare, s-a considerat ca Parlamentul va pune de acord legea cu decizia interpretativa a Curtii Constitutionale pentru ratiuni care tin de securitatea juridica în vederea realizarii certitudinii normative a legii.

O buna cunoastere a jurisprudentei Curtii Constitutionale permite realizarea diferentelor conceptuale între deciziile de neconstitutionalitate pure si simple si cele interpretative. Recent, însa, România a experimentat o confuzie jurisprudentiala la nivelul instantelor judecatoresti în privinta calificarii unei decizii a Curtii Constitutionale¹⁹ drept pura si simpla sau interpretativa în domeniul întreruperii prescriptiei raspunderii penale.

Instantele au considerat ca aceasta decizie este una interpretativa, ceea ce a condus la aplicarea în continuare a prevederilor legale referitoare la întreruperea prescriptiei raspunderii penale cu anumite corective deduse din respectiva decizie; însa, Curtea Constitutionala, printr-o decizie ulterioara²⁰, a calificat decizia initiala drept o decizie pura si simpla de constatare a neconstitutionalitatii respectivelor dispozitii, ceea ce, prin considerarea ca eliminate din cadrul normativ a reglementarilor referitoare la întreruperea prescriptiei raspunderii penale înca din anul 2018, a condus la împlinirea termenelor de prescriptie într-un numar semnificativ de cauze în perioada 2018–2022, când legislatorul a intervenit si, dupa cea de-a doua decizie a Curtii Constitutionale, a stabilit noi reglementari referitoare la întreruperea prescriptiei raspunderii penale²¹.

Ca atare, pasivitatea Parlamentului, care a intervenit de abia în anul 2022, a fost generata de gresita întelegere a tipologiei deciziei initiale a Curtii Constitutionale, acesta apreciind ca prezumtia de constitutionalitate a dispozitiilor referitoare la întreruperea prescriptiei raspunderii penale a fost rasturnata în mod limitat, pe când, în realitate, aceasta fusese rasturnata în întregime.

Aceasta apreciere eronata a condus practic la împlinirea termenelor de prescriptie pe un segment temporal semnificativ. Cele de mai sus demonstreaza faptul ca instanta constitutionala din România foloseste deciziile interpretative pentru a realiza constitutionalizarea dreptului²² si pentru a evita crearea unor hiatusuri legislative de natura sa afecteze drepturile si libertatile fundamentale.

Calificarea deciziilor ca fiind interpretative nu se realizeaza numai prin analiza dispozitivului deciziei, în sensul de a identifica sintagma „ [...] sunt constitutionale / neconstitutionale în masura în care [...] “, ci si prin identificarea obiectului exceptiei ca fiind „ textul în interpretarea data de ICCJ “ , iar buna cunoastere a acestor aspecte previne aparitia unor fenomene de incertitudine si insecuritate juridica.

Astfel, este de observat ca, prin actiunea lor, deciziile interpretative sunt de admitere a exceptiei de neconstitutionalitate, astfel ca ele fac parte din ordinea normativa a statului, interpretarea constitutionala atasându-se normei care a facut obiectul lor de analiza.

Curtea Constitutionala apeleaza la aceste decizii pentru a mentine coerenta si eficacitatea sistemului normativ national de protectie a drepturilor si libertatilor fundamentale.

C. În mod gresit nu s-a dispus încetarea procesului penal.

Desi acest caz de recurs în casatie nu a fost înca introdus expressis verbis în fondul activ al legislatiei penale, el a fost deja considerat ca existând, în baza precizarilor anterior referite de la litera B potrivit carora cadrul normativ a fost deja marit cu aceasta noua conditie dedusa din interpretarea Constitutiei.

Totusi, chiar si raportat la argumentele expuse în cele ce preced, problema ramâne una destul de controversata, existând si opinii în sens contrar care apreciaza ca, cel putin pentru moment, ne aflam în prezenta unui veritabil vid legislativ care nu permite admisibilitatea unei cai extraordinare de atac precum cea a recursului în casatie raportata la aceasta ipoteza - caz.

Standardul respectiv a fost, însa, deja aplicat de catre Înalta Curte de Casatie si Justitie cu ocazia solutionarii mai multor recursuri în casatie, unul dintre cele mai mediatizate cazuri fiind solutionat în dosarul nr. 1946/1/2023* prin Decizia nr. 24 din 4 noiembrie 2025 a Completului de 5 judecatori, minuta acesteia aratând în felul urmator:

„ Cu majoritate,

Admite cererile de recurs în casatie formulate de inculpatii V. S. T. Gh. si C. M. I. împotriva deciziei penale nr. 48 din data de 26 mai 2023 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie – Completul de 5 judecatori în dosarul nr. 860/1/2022.

Caseaza, în parte, decizia penala recurata, numai în ceea ce priveste solutia de condamnare a inculpatului V. S. T. Gh. pentru infractiunile de luare de mita prevazute de art. 289 alin. 1 C. pen., cu aplicarea art. 6 si art. 7 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000 si art. 5 C. pen. si a inculpatului C. M. I. pentru infractiunea de complicitate la luare de mita prevazuta de art. 48 alin. 1 C. pen. raportat la art. 289 alin. 1 C. pen., cu aplicarea art. 6 si art. 7 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000 si art. 5 C. pen. si, în consecinta:

In baza art. 448 alin. 2) lit. a) teza a II-a C. pr. pen. raportat la art. 438 alin. 1 pct. 8 C. pr. pen., reconfigurat prin Decizia nr. 50/2025 a Curtii Constitutionale, publicata în Monitorul Oficial nr. 328 din 11 aprilie 2025 (sublinierea noastra - TMV ) si art. 16 alin.1 lit. f) C. pr. pen., dispune încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului V. S. T. Gh. pentru cele doua infractiuni de luare de mita prevazute de art. 289 alin. 1 C. pen., cu aplicarea art. 6 si art. 7 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000 si art. 5 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescriptie a raspunderii penale.

In baza art. 448 alin. 2 lit. a) teza a II-a C. pr. pen. raportat la art. 438 alin. 1 pct. 8 C. pr. pen., reconfigurat prin Decizia nr. 50/2025 a Curtii Constitutionale, publicata în Monitorul Oficial nr. 328 din 11 aprilie 2025 (sublinierea noastra - TMV ) si art. 16 alin. 1 lit. f) C. pr. pen., dispune încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului C. M. I. pentru infractiunea de complicitate la luare de mita prevazuta de art. 48 alin. 1 C. pen. raportat la art. 289 alin. 1 C. pen., cu aplicarea art. 6 si art. 7 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000 si art. 5 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescriptie a raspunderii penale.

Anuleaza formele de executare emise în baza deciziei atacate si dispune punerea de îndata în libertate a inculpatilor V. S. T. Gh. si C. M. I., daca nu sunt arestati într-o alta cauza.

Mentine dispozitiile din decizia penala recurata privind confiscarea speciala si masura sechestrului asigurator instituita asupra bunurilor apartinând inculpatilor V. S. T. Gh. si C. M. I.

Mentine celelalte dispozitii ale deciziei penale recurate care nu sunt contrare prezentei hotarâri.

In temeiul art. 275 alin. 3 C. pr. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de solutionarea prezentei cauze ramân în sarcina statului.

In temeiul art. 275 alin. 6 C. pr. pen., onorariul cuvenit aparatorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat V. S. T. Gh. pâna la prezentarea aparatorului ales, în suma de 190 lei, ramâne în sarcina statului.

Definitiva.

Pronuntata în sedinta publica, astazi, 4 noiembrie 2025.

Cu opinia separata, în sensul respingerii, ca nefondate, a cererilor de recurs în casatie formulate de inculpatii V. S. T. Gh. si C. M. I. împotriva deciziei penale nr. 48 din data de 26 mai 2023, pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie - Completul de 5 judecatori în dosarul nr. 860/1/2022 si a obligarii acestora la plata cheltuielilor judiciare “.

Asadar, potrivit acestei viziuni, completarea - certa, de altfel - art. 438 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedura penala va avea, dupa cum s-a teoretizat anterior, doar o ratiune care tine de securitatea juridica în scopul de a se asigura certitudinea normativa a legii, iar nu una de efect direct începând cu momentul integrarii sale concrete în ordinea normativa.

In legatura cu iminenta modificare a textului de lege viciat vom mai face observatia ca nu este necesara, în mod consecutiv, si modificarea dispozitiilor art. 448 alin. 1 C.pr. pen. referitoare la solutiile la judecata recursului în casatie deoarece, dupa cum se poate constata, alin. 1 pct. 2 al acestui text de lege prevede si în prezent în cadrul lit. a) ca „ instanta, judecând recursul în casatie ... admite recursul în casatie, casând hotarârea atacata, si îl achita pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal (sublinierea noastra - TMV ) ori înlatura gresita aplicare a legii ... “.

Aceasta se întâmpla desi, de lege lata, practic, niciunul dintre cele cinci cazuri ramase pentru care se poate exercita recurs în casatie nu cuprinde vreunul pentru care s-ar fi impus încetarea procesului penal.

In orice caz, anticipam ca de îndata ce se va opera modificarea respectiva, va exista o crestere semnificativa a numarului de dosare având ca obiect recurs în casatie pentru acest motiv / caz, fie îndreptatite, fie nu, la fel cum s-a întâmplat, de altfel, în ultimii ani si în situatia contestatiei în anulare pentru cazul prevazut de art. 426 lit. b) C. pr. pen.

Apreciem ca acest lucru se va întâmpla chiar si în ipoteza în care persoanele condamnate interesate au mai formulat recurs în casatie pentru acest caz înainte de aparitia completarii textului de lege, dar li s-a respins calea extraordinara de atac - indiferent de motivatie, adica fie pentru considerente legate de forma în sensul inexistentei unui temei legal explicit, fie pentru considerente legate de substanta recursului în casatie, dupa admisibilitatea acestuia în principiu.

Din aceasta ultima perspectiva este de urmarit cum va proceda Înalta Curte de Casatie si Justitie vis - à - vis de aplicarea normelor de procedura penala în timp date fiind dispozitiile neechivoce ale art. 438 alin. 3 C. pr. pen. în conformitate cu care „ în cazul în care cererea de recurs în casatie a fost respinsa, partea sau procurorul care a declarat recursul în casatie nu mai poate formula o noua cerere împotriva aceleiasi hotarâri, indiferent de motivul invocat “.

5. Concluzii. Institutia încetarii procesului penal strabate, cu ale sale consecinte, practic, toate caile extraordinare de atac, influentând în diverse modalitati declansarea sau finalizarea acestora. Ea nu este straina, desi nu a format obiectul analizei de fata, nici revizuirii în conditiile în care toate cazurile prev. de art. 453 alin.1 C. pr. pen., cu exceptia lit. f) se pot raporta si la solutia de încetare a procesului penal ori la aceea de neîncetare a procesului penal ²³.

Importanta sa si din perspectiva incidentei în rândul cailor extraordinare de atac este, prin urmare, de necontestat, necesitând cercetarea mai amanuntita a tipurilor de erori care pot conduce la formularea acestora.

De lege ferenda, pe lânga completarea obligatorie a disp. art. 438 alin. 1 pct. 8 C. pr. pen., astfel cum s-a aratat anterior, credem ca s-ar mai impune si modificarea art. 438 alin. 3 C. pr. pen. prin extinderea propozitiei subordonate circumstantiale conditionale în cazul în care cererea de recurs în casatie a fost respinsa cu situatia cererea de recurs în casatie a fost admisa potrivit disp. art. 448 alin. 1 pct. 2 lit. a) C. pr. pen.

Practic, de lege lata, textul articolului respectiv introduce o diferenta de tratament procesual pentru partea sau procurorul declarant a caii extraordinare de atac - în a putea sau a nu mai putea formula o noua cerere împotriva aceleiasi hotarâri, indiferent de motivul invocat - în functie de solutia precedenta.

Cu alte cuvinte, daca recursul în casatie a fost respins, partea sau procurorul declarant nu mai poate formula o noua cerere împotriva aceleiasi hotarâri, indiferent de motivul invocat. În schimb - se deduce per a contrario - daca recursul în casatie a fost admis ( cu efectele prev. de art. 448 alin. 1 pct. 2 C. pr. pen. ²⁴ ) o noua astfel de cerere este permisa.

O astfel de abordare legislativa nu a existat în vechiul Cod de procedura penala în care recursul reprezenta, este adevarat, o cale ordinara de atac, dar din care au fost preluate multiple dispozitii în noua reglementare.

Credem ca norma respectiva este incomplet redactata deoarece numai în ipoteza prev. de art. 448 alin. 1 pct. 2 lit. b) C. pr. pen. - adica atunci când se reia ciclul procesual în parte sau în totalitate prin rejudecarea de catre instanta de apel ori de catre instanta competenta material sau dupa calitatea persoanei - se justifica pastrarea posibilitatii declararii unor noi cereri de recurs în casatie având ca obiect verificarea conformitatii hotarârii atacate cu normele juridice aplicabile, existând, desigur, riscul unor alte erori de drept în noile faze ordinare ale procesului penal.

In schimb, prin permiterea formularii unei noi cereri de recurs în casatie si în cazul în care s-a îndreptat deja din punct de vedere formal decizia atacata, dispunând-se fie achitarea inculpatului, fie încetarea procesului penal, fie înlaturarea oricarei alte gresite aplicari a legii se poate ajunge la continuarea sine die a procesului penal, adica exact ceea ce s-a dorit de catre legiuitor a fi evitat.